Pentru o vreme, Italia a restabilit adevarul: existenta e o profesie cumplita si accesibila. A invinge se poate invata.
Putina lume a inteles, in aceasta luna de bal global si organizare germana, ca Mondialele s-au jucat fara trofeu. Italia a pus mina pe Cupa Mondiala, devreme, si nu i-a mai dat drumul. Intre timp, 31 de echipe au facut un turneu oarecare si s-au asezat intr-o ordine oarecare, in trena ambitiei italiene. Diferenta a fost nevoia de recunoastere.
Italia a avut ceva de demonstrat, celelalte echipe au avut doar ceva de jucat. Italia a venit in Germania sa isi impuna identitatea prin forta pura, fanatism defensiv si credinta in lucrurile imposibile. Celelalte echipe s-au rezumat sa joace fotbal, uneori mai bine decit Italia, si asta a fost insuficient. Celelalte echipe, care incep cu exoticii si se incheie cu celebra Franta, au pierdut.
Si nu aveau cum sa cistige, pentru ca nimeni si nimic nu poate bate o cultura care isi apara identitatea. Italia nu a trimis la Mondiale o echipa, ci o cultura, ceea ce e, in cazul acestei natiuni prea des plasata in caricaturi, acelasi lucru.
Fotbalul, arta, mafia (cu m foarte mic, de la Moggi), masinile, gustul, hainele, femeile si pictorii lor: toate sint fiicele aceleiasi forte magnifice care poate gresi, uneori, directia si niciodata mijloacele.
Prezenta profunda a caracterului italian a fost convocata la Mondiale de criza absoluta de acasa, locul pustiu si pirjolit de co-ruptie. Din aceasta pozitie a tisnit, ca un gra-nit in miscare, placerea in aparenta perversa si irationala cu care italienii stiu sa joace in adversitate.
Pe drum, spre o finala din care au facut un duel mental si o sedinta de psi-hoterapie, italienii au fost devastatori. Toate, dar absolut toate miturile si naivitatile cu care ne alintam in speranta ca lucrurile mari se rezolva