Pe la începutul anilor ‘70, situaţia din învăţământul românesc ajunsese aproape de faza în care se afla astăzi. Mita - la nivelul epocii, pilele şi intervenţiile ajunseseră să avarieze grav un proces caracterizat, în linii mari, prin seriozitate şi calitate. Competiţia tot mai acerbă - accesul spre fazele superioare ale învăţământului devenise o condiţie de supravieţuire la nivelul de „decizie” al societăţii - pusese în joc toate mijloacele incorecte - de la trusturile de meditaţii până la traficul de subiecte. Fetişul diplomei făcuse din examenele de admitere veritabile licitaţii la care succesul aparţinea celor capabili să pluseze în cartuşe de Kent şi sticle de whisky - ca o măsura de prevedere, „foloasele necuvenite” fiind mai blând pedepsite decât mita în bani, iar cu banii oricum nu prea aveai ce să faci pe vremea aceea. Semnalele devenind îngrijorătoare, Ceauşescu a decis ca examenele să intre pe mâna Securităţii, care şi-a concentrat o parte din atenţie asupra acestui sector. Rezultatele n-au fost de neglijat.

Vreme de mai bine de un deceniu, examenele n-au mai fost fraudate, de frică, după metoda clasică. S-a găsit însă o portiţă prin care să se strecoare odraslele oligarhiei de partid şi de stat şi atunci când a fost nevoie s-a dat o reglementare potrivit căreia cei cu note mari în liceu puteau să intre fără examen în facultate. Măsura a fost revocată după ce principalele şarje de odrasle au trecut acest hop.

Înlăturarea odioasei instituţii a dat la o parte şi barierele din calea manipulării, transformând orice competiţie din învăţământ într-o sursă aproape continuă de beneficii pentru slujitori ai sistemului lipsiţi de deontologie. Ministrul Hărdău are dreptate când spune că de vină sunt, într-o mare măsură, părinţii, care forţează nota din dorinţa de a asigura un traiect cât mai uşor copiilor lor. Dar ministrul nu ia în consideraţie faptul că