KREMS, AUSTRIA. 5 IANUARIE 2004
Nu poti sa mergi inainte daca nu te disciplineaza ceva: o regula, un mediu de viata, principiile de functionare ale unei situatii de moment. Ma trezesc dimineata la 7 si un sfert si deschid computerul. O anxietate incordata care ma face sa ma simt fragil. Am venit aici sa scriu. Am intrat intr-un program. Sau, cel putin, trebuie sa intru. Aici munca se deconteaza. Aici procesele, proiectele, situatiile sint urmarite, clasificate, verificate. Oamenii sint si ei verificati. Au si ei termene de garantie. Asta imi da de inteles prietenul meu I. Trebuie sa se supuna si ei unor norme de calitate si randament. Vreau sa devin un astfel de individ? Sint prietenul lui I, altfel poate n-as fi fost aici. Sau, cine stie, cu Europa asta integrata de care se vorbeste atit de mult, poate ca lucrurile au devenit mai simple. Si eu nu stiu. Nu-mi dau seama. Pentru ca am o virsta. Pentru ca mi-am pierdut mobilitatea si nu mai recunosc in mine vechea dorinta de a ma depeiza. De a ma deloca (de analizat deosebirea dintre delocare si dizlocare – in ce ma priveste, in general accept delocarea fara retineri, pentru a constata imediat cum aceasta acceptare ma face sa intru in succesive stari anxioase de individ dizlocat).
Cert este ca aici s-a activat brusc partea mea de diferit. Am patruns in spatiul unei diferente pe care trebuie sa o iau in serios. Faptul in sine ma crispeaza. Nu-mi plac cedarile. Nu-mi plac probabil adecvarile, nu-mi place efortul pe care ele mi-l pretind. Vin dintr-o tara in care mersul inainte al vietii inseamna reflexe elementare si obligatii. Reflexe elementare, scopuri: sa ai ce minca, sa ai ce purta. Sa ocolesti gropile, baltile din cartierul tau si din centrul orasului. Sa nu te lasi furat. Sa te aperi de cersetori, smecheri, ciini vagabonzi. Sa te protejezi fata de ceea ce te agreseaza: reclame, manele, nes
