Deunazi, un amic englez imi spunea ca se simte ca acasa când asculta muzica in cluburile noastre mioritice. Dar nu din cauza asemanarii, macar pe departe, cu pub-ul britanic. Ci pentru ca 80% din muzica pe care o aude in România este cântata in engleza. Si asta ii da un confortabil sentiment de familiaritate. Privindu-mi cu invidie britanicul prieten, mi-am dorit sa traiesc si eu intr-o lume in care aproape toate melodiile sa fie cântate in limba româna. Inchipuiti-va ce sentimente de superioritate am avea ascultând-o pe Shakira cântând „soldurile nu mint“ in loc de „hips don't lie“. Am patit-o odata, când intr-o plimbare prin Oslo am auzit in niste imense difuzoare prea mult fredonatul „vrei sa pleci, dar nu ma, nu ma iei“. Chiar daca nu sunt un fan al decedatului grup O-Zone, am avut impresia ca intâlnesc un prieten vechi, iar când cei din jur m-au asaltat cu rugamintea de a le traduce versurile, am simtit mândria de a fi român. Da, da, mândria aia despre care ne tot vorbeste nea Vadim Tudor din patru in patru ani. Insa cum orice lucru frumos si gaunos e efemer, mândria mea s-a risipit in urmatoarele secunde: cum as putea traduce niste versuri atât de idioate, atât de fara sens? Si am realizat cu stupoare ca majoritatea versurilor muzicii românesti sunt pline de nonsensuri si greseli gramaticale. Cât despre mesajul pe care ar vrea sa-l transmita artistii, apocalipsa se pare ca a lovit neuronii textierilor români. Acestia refuza sa iasa din categoria „din oceanul Pacific, a iesit un peste mic“ si ne bombardeaza cu eternele „cu tine când dansez / incep sa visez“. Unii au nevoie „de-o femeie care sa stie meserie“; bravo lor, ca promoveaza cultul muncii. Altii povestesc despre viata Rodicai pe care „nea Tache vrea s-o faca casiera la Tarom“; maronie viata are saraca fata. Exemple sunt cu nemiluita si este dificila descoperirea unor muzicieni care nu vor doar sa faca ba