Bacalaureatul s-a terminat; (de fapt, e cam de mult terminat). Anul acesta insa, cu mai multe scandaluri ca altadata; si cu mai multa ipocrizie lacrimogena. S-a accentuat coruptia dovedita la nivelul ministerului. Dar imediat, cei care au infierat acest lucru au trecut la incercari de corupere a unor membri ai comisiilor; poate ca unora le-a fost greu sa reziste presiunilor sau tentatiilor. Fiindca multi profesori, atunci când au fost obligati sa apeleze la serviciile profesionale ale unora care erau si ei parinti, au fost nevoiti sa recurga la pile sau sa dea spaga. Intr-o societate in care coruptia este o lege, iar legea este frecvent corupta, cum sa ne asteptam ca, intr-un domeniu, in speta cel al invatamântului, lucrurile sa fie curate ca lacrima! Nu este o scuza, ci o observatie. Când vezi ca toti din jur fura si nimeni nu-i pedepseste, cum sa risti sa fii considerat prost si sa tragi mâta de coada. Multe voci „responsabile“ au constatat scaderea nivelului invatamântului, confirmata de statistici. Sa fie numai vina elevilor? Sau a profesorilor? E adevarat ca acest fenomen al dezinteresului pentru invatatura este perceptibil in multe tari. Dar in multe din aceste tari conducerile respective, mai inteligente sau mai responsabile ori poate mai bine controlate de populatie, au luat masuri considerate necesare. Astfel, in Japonia, un procent important din buget a fost alocat invatamântului si cercetarii; azi, Japonia, tara cu resurse interne foarte mici, a devenit cea mai bogata tara din lume. In multe tari invatamântul liceal a fost simplificat si axat pe problemele concrete ale societatii. Evident, nici un invatamânt nu este perfect; dar el nu trebuie judecat dupa prezumptive criterii de superioritate, ci dupa eficienta. Francezii recunosc ca, desi au foarte multi doctori in stiinte, americanii au cei mai multi laureati ai premiului Nobel. Ma intreb ce consecinte