Extrem de puţin pretenţios la condiţiile de mediu, pelinul creşte pe terenurile aride şi pietroase, este foarte rezistent la secetă, vegetează în locuri puternic însorite de câmpie şi de deal, încât se poate spune că arşiţa îi prieşte. În satele de câmpie, pelinul poate fi întâlnit pe toate marginile de drum. Verde-nisipiu la culoare, nu l-ai băga în seamă dacă n-ar umple locul cu o aromă puternică, dulce-amăruie. În medicina populară românească pelinul ocupă un loc privilegiat, fiind considerată planta magică, de simbol solar, care alungă spiritele rele, curăţă fiinţa de impurităţi şi îi redă vigoarea şi vioiciunea. Pelinul este cel mai puternic tonic amar de la noi. În industrie, planta este folosită la prepararea vinului, a vermutului şi a lichiorului de absint. Ca remediu de sănătate, tocmai principiile amare ale pelinului, uleiul eteric pe care-l conţine, de culoare verde-albastra îl fac să aibă efecte vindecătoare excepţionale. Este tonic, antispastic, antidiareic, antipiretic, antihelmintic, reglează tulburările menstruaţiei, antivomitiv, uşor laxativ, fiind călduros

recomandat în tratarea gastritelor hipoacide, anorexie, în dispepsii, aerofagie, edeme renale, gută, osiurază, ascaridoză, hepatită, ciroză, giardia, viermi intestinali, intoxicaţii alimentare, otrăviri, retard mental la copii, incapacitate de concentrare şi de memorare.

Siropul de pelin era foarte folosit de călugării benedictini, care îl considerau un panaceu pentru digestie. Un borcan de 400 ml se umple pe sfert cu frunze de pelin proaspăt tăiate fin, iar restul de trei sferturi se completează cu miere. Se pune capac şi se lasă o lună la macerat. Va rezulta un sirop vâscos, amărui şi aromat, cu efecte tonice digestive şi laxative, care reduce balonarea. Supradozarea provoacă migrene, ameţeli, inflamaţii ale mucoasei digestive. Nu se administrează la gravide, femei care alăpteaz