Cu sfiala si rusine marturisesc: am nostalgii de dinainte de 1989. Si nu e vorba numai de adolescenta, de tinerete, de fetele pe care le-am iubit in liceu sau de alte asemenea amintiri inofensive. Nu. Mi-e dor, la modul cel mai propriu, de unele lucruri de dinainte. Oricit de proaste erau, oricit de inferioare analoagelor de azi, le simt lipsa, le doresc intr-un mod usor, si de aceea inutil, psihanalizabil. Azi o sa va povestesc despre dulciuri. Despre unele am mai pomenit acum citiva ani, in Dilema, dar tema e, totusi, generoasa.
Cred ca mai avem inca, pitit pe sub o canapea, un serviciu de farfurioare de dulceata primit cind ne-am casatorit. Era pe vremea cind se faceau cadou cristaluri cizelate, rosii sau albe, de exemplu bomboniere cu capac (sau erau pentru tigari?) de forma paralelipipedica. N-am apucat sa-l facem, la rindul nostru, cadou. Si, oricum, la ce bun? Nu cred ca in ultimii zece, cincisprezece ani am mai fost servit pe undeva cu dulceata. De fapt, farfurioara cu dulceata si paharul cu apa rece (in nici un caz gazoasa!) sint o placere mai curind livresca, despre ele mai mult am citit. in plus, haplea cum sint, o lingurita pe farfurioara mi se pare complet insuficient... Dar de dulceata buna, parfumata, inchegata bine, fara economie, de cirese (ciresi?) amare, de nuci verzi, tare mi-e pofta. Asa cum mi-e pofta si de serbetul acela cu gust chimic (serbet de casa, cred ca am mincat doar o singura data, dar nu mai tin minte la cine) in culori gretos de pastelate, tare de-ti indoia lingurita. Amintirea serbetului rimeaza la mine cu siropul, tot chimic, de cincizeci de bani pe care il cumparam pe strada, facut la o masina duruitoare care amesteca un strop de sirop cu sifon. imi placeau si sticlele in care se vindea siropul acela, aveau o forma (cred) tronconica si suprafata nu era neteda, ma fascina si sistemul de spalare cu jet a paharelor. @N_P
