Sînt bine, îşi ridică salariul, achită impozite şi taxe, însă au parte de ceva ce este dat de obicei celor morţi: cu numele lor au fost botezate instituţii publice. Au apărut astfel şcolile "Adrian Păunescu", tustrele în anii guvernării pesediste, şi Casa de Cultură "Dinu Săraru". (Între timp, una dintre şcoli, cea din Videle, a renunţat la numele poetului.) Cînd un stabiliment cultural adoptă numele unei persoane, aceasta devine model pentru cei circumscrişi instituţiei. De obicei, modelul este îmbălsămat sau incinerat, cădelniţat şi pomenit la slujbele preoţilor, pentru sufletul lui se fierbe grîul. Este mort. Deoarece nu au tras încă linia, cei vii nu prea devin modele. Fie şi pentru faptul că în viaţă sînt pîndiţi oricînd de greşeală. Adrian Păunescu şi Dinu Săraru au acceptat să fie ceea ce în lingvistică se cheamă eponime, devenind şi exemple pentru semeni. Au fost sanctificaţi, deşi au puls normal, au devenit clasici în viaţă şi, drept urmare, nimic din ce fac de acum înainte nu le poate pune în umbră realizările. Am vrut să aflăm nu doar cum se simt responsabilizaţi oamenii-instituţii, ci şi care a fost motivaţia celor care au grăbit eternizarea unor indivizi în viaţă.
"A pus şi mochetă pe jos"
Slătioara este o comună aflată cam la mijlocul distanţei dintre Rîmnicu-Vîlcea şi Tîrgu-Jiu. Aici s-a născut Dinu Săraru, romancier şi conducător, pînă mai anul trecut, al Teatrului Naţional din Bucureşti. Casa de cultură din localitate îi poartă numele, din toamna lui 2001. Directorul Cristian Dragu îşi arată preţuirea pentru fiul comunei: "Era o ruină pînă acum vreo opt ani. Tot ce vedeţi aici i se datorează. A dat bani să se zugrăvească, a pus şi mochetă pe jos, mobilier, geamuri, tîmplărie termopan. De atunci avem aici o bogată activitate culturală, pentru mediul rural. Şi aş aminti Festivalul de film Etno sau Şcoala de vară a medicilor de familie".
