Obsedata de imanenta, imagine si senzatie, exhibitionista si democratica, hedonista si pragmatica, postmodernitatea a dezvoltat un adevarat cult al corpului. O intreaga industrie este pusa in slujba celebrarii si optimizarii sale. Dupa „dictatura spiritului“ impusa de institutionalizarea represiva a ascetismului religios sau laic, trupul dezvrajit isi ia – spectaculos si spectacular – revansa.

„Cea mai mare nenorocire pentru un spirit este aceea de a avea un trup“, scria Marcel Proust in Timpul regasit. Pentru Gheorghe Craciun, prozator si teoretician al erei corporeiste, trupul este deopotriva obsesie scripturala si instrument de cunoastere. Relatia dintre trup si litera a devenit de mult tema a autorului, atit in ipostaza sa de eseist/teoretician, cit si in cea de practician al literaturii.

Ar fi fost probabil de asteptat, pentru unii, ca aceasta obsesie a corporalitatii – de fapt a fiziologicului, a senzorialului si somaticului – sa se traduca intr-o proza asumat „plebee“, „joasa“ si „impudica“. Dimpotriva, proza lui Gheorghe Craciun indica mai curind o paradoxala cerebralizare a corporalului, o foarte sofisticata prelucrare estetica a acestuia si o pudoare intelectuala asumata. Este o proza dificila, impopulara, pindita, ici-colo, de un anume demonstrativism „didactic“ (fapt constientizat si asumat de catre autor), dar strabatuta de un autentic frison existential. Puternica ei dimensiune teoretico-experimentalista nu reprezinta altceva decit o incercare dramatica de a depasi impasul intelectualist, sterilizant, prin descoperirea unei sintaxe a trupului. Spirit teoretizant, grav si problematic, prozatorul Gheorghe Craciun este un cautator in limbaj si prin limbaj, un analist al corporalitatii textului. Or, analiza tinde sa descompuna pina in cele mai mici amanunte obiectul, spre a-l putea studia cit mai atent. Este, prin excelenta, mioapa si uto