În decembrie 1989 au fost eroi, se spunea despre ei că au fost primii care s-au revoltat împotriva dictaturii. Cîteva luni mai tîrziu, în Piaţa Universităţii, au devenit "golani" şi "destabilizatori". Vremuri trecute... Astăzi, studenţii au redevenit, pur şi simplu, studenţi. La Stat sau la "Particulară". Ei trebuie să alcătuiască elitele de mîine, specialiştii în ştiinţe, tehnologie, educaţie, cultură, artă, competitivi pe plan european. Ei vor conduce România spre cele mai înalte culmi ale globalizării. Aşadar, pregătirea lor este o problemă de interes naţional, pentru care noi toţi trebuie să cheltuim bani. Să investim în ei. Cum o facem?

Ipocrizie şi discriminare

În Legea învăţămîntului scrie că învăţămîntul de toate gradele este gratuit. Din dragoste de ţară şi de viitor, din dorinţa de a permite tuturor (indiferent de condiţia socială) accesul la studii superioare, din considerentul că Statul are datoria de a-i forma pe viitorii specialişti de vîrf, parlamentarii noştri au votat gratuitatea şi pentru învăţămîntul universitar, care nu este, desigur, obligatoriu, nu e "pentru toţi". Totuşi, şansele de acces la universitate nu sînt egale: statisticile arată că doar 1% dintre studenţi provin din mediul rural. Gratuitatea n-a ajutat la nimic în acest caz. Bineînţeles, viaţa de student presupune cheltuieli: cărţile, locuinţa etc. Aşa încît legiuitorii au pornit de la premisa că nu e cazul să adauge şi eventuale taxe de studiu. Nobilă intenţie, dar cu efecte perverse. Universităţile sînt dependente de bugetul de stat şi, după cum se ştie, an de an, Statul şi-a încălcat propriile reglementări: nu a alocat învăţămîntului minimum 4% din PIB, cum cere legea, căci "nu există posibilităţi". Universităţile au pornit, aşadar, în căutare de fonduri. Cum în România nu funcţionează, ca în SUA, un sistem eficient de sponsorizări, "finanţiştii" universitari au găsit