Old Glory, aşa i se spune, cu afecţiune, drapelului american. La 4 iulie, mareea de steaguri fluturînd în vînt, în nordul lumii noi, şi-a atins apogeul. Peste tot, de pe coasta de Est, trecînd prin America profundă şi pînă la malul Pacificului, s-au arborat, ca şi în Germania campionatului mondial de fotbal, flamuri naţionale. Dacă talazul de patriotism din Germania e parţial conjunctural, parţial determinat istoric şi politic, americanii sînt de cînd se ştiu iubitori ai propriei naţiuni. În orice caz, de la independenţa obţinută prin luptă grea, acum 230 de ani, de la britanici. Nu puţini vest-europeni, inclusiv personalităţi cu greutate, se miră frecvent şi apăsat că, în pofida unor prezumtive "deraieri" ale administraţiei americane în raport cu dreptul internaţional, bunăoară Guantanamo, zborurile CIA sau interceptarea şi supravegherea unor telecomunicaţii şi tranzacţii financiare de către NSA, mai pot iubi şi admira Statele Unite. În mod remarcabil, adeziunea americanilor la drapelul naţional n-a echivalat niciodată cu ura faţă de alte naţiuni ori religii sau cu dezicerea de libertate şi democraţie. În plus, şi nu în ultimul rînd, multe ţări şi popoare au devenit în ultimele două secole şi jumătate independente, fără să işte şi să cîştige benefica revoluţie mai întîi naţională, astăzi globală, generată de lupta pentru neatîrnare a coloniştilor americani. Ei, creatorii democraţiei moderne, au binemeritat cu vîrf şi îndesat din partea lumii contemporane. Lor le datorăm enorm: de pildă, ideea libertăţii individuale, impunerea reprezentării politice reale a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate sau religie, în parlamente şi foruri legislative, ca şi a celei privind dreptul natural al oricărui om de a căuta să-şi asigure fericirea. Pe de altă parte, faptul că mediile şi elitele politice din Europa şi de peste Ocean, de stînga, iar în cazul europeni