Gheorghe Craciun este unul din prozatorii de virf ai generatiei ’80, care s-a detasat de pluton si a onorat – alaturi de Mircea Nedelciu, Mircea Cartarescu s.a. – asteptarile unor critici precum Radu G. Teposu sau Dan C. Mihailescu. in egala masura, trebuie spus ca Gheorghe Craciun facea parte, cu convingere, in anii ’80, din grupul „textualistilor“, pe care-i citeaza si in recent aparutul Trupul stie mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa (1993-2000) (Editura Paralela 45, 2006), anume: Mircea Nedelciu, Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Ioan Flora. Textualism de inspiratie franceza, care-si atinge, si la Gheorghe Craciun, ca si la reprezentantii „noului roman“ francez, limita de sus, deziluzia si decaderea, formulate exact de Gheorghe Craciun in constatarea ca „limbajul nu este totul“. Un drum, am zice, previzibil, de la superbia tinereasca a investitiei in limbaj la declinul iluziilor lingvistice la maturitate. Gheorghe Craciun isi motiveaza – in jurnal – apetenta teoretica si eseistica, pe de o parte prin imaturitate, mai exact prin maturizarea tirzie, iar pe de alta, prin incapacitatea de a se adapta la real, finalmente prin refuzul acestui real.
Falsul jurnal... este, in fond, impresionant prin onestitatea si decenta, prin tonul autentic si lipsit de egolatrie (ca si in Batrinete si moarte in mileniul trei a lui Livius Ciocarlie) cu care acest spirit teoretic remarcabil trece – odata cu imbatrinirea, boala, deci cu decaderea corpului – la epoca dezvrajirii. Se cunoaste de altfel prea bine obsesia corporalitatii in proza lui Gheorghe Craciun, prelungire de bun augur a textualismului experimentalist al primelor scrieri (Acte originale. Copii legalizate), abandonat pe drum sau, in orice caz, transformat, in diverse procedee ale intertextualitatii si metatextualitatii in Compunere cu paralele inegale, 1988; Frumoasa fara corp, 1993.
in conceptia lui asup
