Întorcîndu-mă de la Roma, în aeroportul Ciampino, am auzit - la un moment dat - o manea: provenea de la soneria unui celular şi, da, posesoarea lui era româncă şi lua acelaşi avion cu mine... Vreţi să vă spun cum era îmbrăcată? În două vorbe, totul sclipea pe ea: sclipici pe tricou, pe curea, pe blugi, pe sandale, aur (nu mă-ndoiesc!) la greu pe mîini, la gît, în urechi şi, ca o-ncununare definitivă a "status"-ului, o geantă de lamé. Această "întîlnire de gradul trei" cu maneaua la Roma mi-a amintit de dosarul pro-Manea făcut, în Suplimentul de cultură (trei numere consecutive: 81-82-83), de colegul de pagină Cristi Neagoe. Concluzia dosarului (simplific ca să scurtez) era că maneaua are dreptul să trăiască şi că anti-maneliştii care au lansat chemarea "Să dăm Mozart la tot cartierul" sînt nişte fascişti... Oops, piano-piano; aş zice că ultima afirmaţie nu e în regulă. Nimeni nu i-a făcut "fascişti", la-nceputul anilor ’90, pe tinerii depeşări sau rockări care se confruntau (uneori, contondent) în spatele scenei muzicale de la noi: astfel de sectarisme sînt fireşti în lumea tinerilor, iar "cluburile" de aia sînt cluburi, ca să fie închise-n nas celor de altă culoare muzicală. Să mai amintesc şi furibunda campanie anti-disco, de prin anii ’80, în SUA - pe lîngă care campania anti-manele e floare la ureche -, cînd, totuşi, nimeni nu i-a făcut pe anti-discari "fascişti"?... Sau să-nţelegem că, virusaţi de corectitudine politică, sîntem mult mai dispuşi, astăzi, să aruncăm cu cuvinte grele? Al doilea lucru este că (e-aproape jenant să precizez...), evident, "maneaua are dreptul să trăiască". Doar că ar trebui să-i mai lase şi pe alţii să trăiască. Căci agresiunea vine dinspre manea, nu invers. De vină sînt decibelii bezmetici, playlistarea non-stop din locuri publice, sau amîndouă - cert este că reacţia anti-manea are motivaţii simple care, la rigoare, ar putea