Sînt cărţi la a căror recenzie ar trebui să-ţi pui cenuşă în cap pentru timpul pe care l-ai lăsat să treacă fără să scrii despre ele. Numai aşa îţi mai poţi răscumpăra ceva din vina de a nu le fi semnalat apariţia la momentul potrivit, molipsit parcă de o inerţie generală a cărei întîrziere poate împinge atîtea lucrări de referinţă în conul de umbră al indiferenţei noastre. Iar nevoia de a-ţi răscumpăra întîrzierea ţine exclusiv de gîndul că, nesemnalîndu-le atunci cînd trebuia, ai greşit de două ori: mai întîi faţă de autorii lor, a căror muncă se vede astfel văduvită de un ecou pe măsură, iar în al doilea rînd faţă de publicul lor, adică faţă de acei cititori cărora asemenea cărţi le-ar fi prins bine dacă ar fi ştiut că ele există.

În faţa Dicţionarului de termeni filosofici ai lui Constantin Noica încerci simultan un amestec de uimire, uşurare şi umilinţă: uimire, întrucît e uimitor că numai doi oameni au putut să facă aşa ceva; uşurare, fiindcă e o uşurare să ştii că avem în cultura română un instrument de lucru atît de complet ca cel pe care Florica şi Marin Diaconu au reuşit să-l facă; umilinţă, deoarece simţi prea bine că pentru un asemenea efort întins pe durata a cîtorva ani de zile era nevoie de stofa şi răbdarea unui profesionist ca Marin Diaconu. Aproape că îţi vine să te îndoieşti că altcineva în locul lui ar fi fost în stare de o asemenea performanţă, pentru ca imediat după aceea să-ţi spui că, încă o dată, regula culturii române a fost respectată: lucrurile mari se petrec în tăcere, departe de ochii lumii, tot aşa cum dicţionarul acesta, singular în comparaţie cu lucrările de exegeză apărute pe marginea operei lui Noica, s-a născut în tăcere şi a rămas în continuare învăluit în tăcere.

Marin Diaconu face parte dintr-o categorie de specialişti care astăzi este pe cale de dispariţie: cea a editorilor profesionişti. Pentru Marin