Lui Miron Cozma i s-a refuzat pentru cea de-a treia oară eliberarea condiţionată. În pofida documentelor prezentate, care atestau buna sa comportare în detenţie şi îndeplinirea condiţiilor necesare pentru luarea unei astfel de măsuri, instanţa a refuzat eliberarea invocând „gravitatea” faptelor pentru care a fost condamnat.
Miron Cozma va rămâne în analele agitatei perioade postdecembriste ca persoana care a generat nu doar cele mai violente tulburări sociale, dar şi ca persoana care a fost responsabilizată pentru catastrofalele urmărie ale mineriadei, care au întârziat considerabil nu doar intrarea în normalitate, dar şi accesul în instituţiile fundamentale în care ţara îşi căuta locul - de la Consiliul Europei, la NATO şi UE. Desigur, niciodată nu va putea fi acceptată ideea că un singur om poartă vinovăţia tuturor acestor nereuşite, dar Miron Cozma a izbutit să întruchipeze toate acele lucruri care ar fi reîntors societatea românească la nivelul realităţilor dureroase de care se dorea desprinsă pentru totdeauna.
Miron Cozma a fost - în viziunea multora dintre români dezamăgiţi sau nostalgici - haiducul modern care pune pe fugă o oligarhie nepreocupată de altceva decât binele propriu. În viziunea altora, el a reprezentat pericolul unei reveniri, într-o altă formă, a „dictaturii proletariatului”. Situaţia explozivă din Valea Jiului, combinată cu varii interese politice, au făcut din el vârful de lance al unei organizaţii aproape para-militare, ce putea fi oricând chemată să facă ordine sau să bage spaima în „duşmanii poporului”. Manipulat în fel şi chip, Cozma a sfârşit, previzibil, prin a plăti pentru oalele sparte de toţi cei care s-au folosit de el. Condamnările sale, pentru mineriadele din ’91 şi ’99, au fost mai mult decât severe. De-a dreptul excesive. Imaginea acestuia, combinată cu episodul tulbure al graţierii şi reîncarcerării sale au început s
