Uneori, lucrurile marunte ne învata ceva important despre lumea din jurul nostru. Am mers zilele trecute cu metroul si a trebuit sa cumpar o cartela de acces. Un lucru pe care l-am facut, mecanic, de sute de ori pana acum, fara sa îi atribui o semnificatie aparte. De data asta, ajutat de lehamitea cu care se misca femeia aceea din cutia de fier forjat, am realizat ciudatenia situatiei. Biletele se vand, de regula, în lumea civilizata, la automate. Aici eram confruntat cu o fiinta-automat. Departe de a fi un incident izolat, aceasta substituire a masinii de catre om se întalneste la tot pasul, în aceasta tara. Nici la gara nu exista automate de bilete. Cand parcam masina, platim unui individ cu o vesta de la primarie si chitantier de la patron. Cand stam la coada, nu avem posibilitatea sa luam un bon de ordine dintr-un distribuitor. Cand umblam dupa acte, avem revelatia unei administratii din secolul XIX, de dinainte de inventarea cartelelor perforate. Ar fi tentant sa explicam acest fenomen printr-o relativa înapoiere economica. Astfel, ascendentul manualitatii s-ar datora dificultatii de a cumpara automatele necesare. Din pacate, lucrurile stau destul de diferit. Adesea, exista sisteme automate, însa ele nu sunt puse la treaba. Uneori, ele sunt chiar incapacitate, pentru ca vreun responsabil marunt sa îsi recapete controlul. E cazul butoanelor din garniturile de metrou sau din autobuzele noi, care au fost, toate, dezactivate, ca nu cumva calatorul sa creada ca e la Budapesta sau Berlin. E cazul calculatoarelor din birourile administratiei, care sunt folosite pentru a arata poze cu nepoti, în vreme ce functionarele cauta prin vrafuri de dosare. E cazul banalelor automate de cafea din institutii, care nu functioneaza cu monede sau bancnote, ci cu o fisa cumparata - cum altfel? - manual. Sau automatele de la iesirea din parcarile hotelurilor de lux, unde introduci o ca