Prin punctul în care li se cerea elevilor să prezinte "condiţia intelectualului în societate", ilustrînd-o cu personaje din romane studiate, proba de limba română de la recentul examen de bacalaureat a reuşit, mult mai bine decît un sondaj de opinie sau o anchetă sociologică, să ne atragă atenţia asupra cîtorva lucruri tulburătoare. Proporţiile zdrobitoare în care în rolul intelectualului român caracteristic au fost distribuiţi Ilie Moromete şi Ion al Glanetaşului invită desigur mai ales la un hohot de rîs şi la o porţie sănătoasă de autoironie, de meditaţie despre România profundă (în pragul intrării în Europa, tot ţăranul, săracul..., talpa ţării, veşnicia născută la sat etc.) sau despre standardele minimale de performanţă intelectuală (isteţime, capacitate de citire a ziarului, calcule privind mijloacele de procurare rapidă a averii). Dincolo de comicul argumentaţiilor, de posibilitatea de a culege numeroase perle, mi se par importante două constatări: în primul rînd, observăm că în cultura şi în şcoala română metaforele critice circulă mult mai mult decît analiza riguroasă a conceptelor; gîndirea mitico-metaforică fiind în continuare mai preţuită decît cea logică şi disociativă. A învăţa dogmatic asocieri paradoxale, în linie călinesciană, e dezastruos; istoria culturii şi a literaturii române devine o suită de formule magice, neanalizabile, dar potrivite la orice (de la un "Lorenzo de Medici al nostru" la "ţăranul-filosof"). În al doilea rînd, trebuie să recunoaştem că despre intelectual nu se vorbeşte prea serios nici în şcoală, nici în societatea românească de azi (şi, la drept vorbind, nu se scrie din cale afară de mult nici în literatura română).

Trecînd peste explicaţiile contextuale de natură pur practică (desigur că unii candidaţi s-au lăsat conduşi de ideea că a scrie despre ceva ştiut, chiar nelegat de subiect, e mai bine decît a nu scrie n