Să zicem că locuiţi la Paris şi că vecina dumneavoastră, pe nume Fiona Régale, une sorte d'Amélie Poulain en négatif (n-o scriu eu, ci www.gensheureux.com) - poreclă, nume de buletin? - vă povesteşte, într-o seară, la o clătită despachetată într-o clătitărie de cartier, pe ducă, despre ea: gitană, descinde dintr-o femeie şi un bărbat care s-au căsătorit în închisoare, prin telefon (erau cazaţi în stabilimente din oraşe diferite), care au avut grijă să moară foarte repede, care bolnav, care împuşcat pe la spate. Creşte cu Mamé, bunica, într-o rulotă kusturiţiană, pînă la nouă ani, cînd rulota şi bunica dispar mistuite într-un incendiu. Fio rămîne singurică. Familia adoptivă şi orfelinatul îi desăvîrşesc iniţierea în viaţă.

La 18 ani, Fio are o idee interesantă în privinţa asigurării propriei subzistenţe: intuiţia ei morală îi spune că oamenii, cu cît o duc mai bine din punct de vedere material, cu atît au mai puţine credinţe şi acţionează în virtutea impulsului. Că au, prin urmare, întotdeauna ceva de ascuns pentru că se simt vinovaţi. Şi cum unde-i vinovăţie e rost de profit, Fio se apucă să compună, din litere decupate din ziar, scrisori de şantaj şi să le expedieze oarecum la întîmplare, studiind totuşi, în prealabil, cartea de telefoane şi subordonînd aleatoriul unei judicioase determinări socio-topografice: ierarhia străină de orice matematică a celor 20 de arondismente pariziene trebuie să-i fi dat idei tinerei orfane. Bun, figura îi iese şi, pentru că tot îşi chema victimele în parc şi le trebuia să aştepte pînă ce victima depunea prada într-un "colţ al falezei de la Buttes-Chaumont" - consacrat ad-hoc recipient al ofrandelor subtil extorcate -, fata se apucă să picteze, la plezneală, în vreme ce victima apare, ezită, depune şi o şterge. Pentru că ducea lipsă de inspiraţie, Fio picta ceea ce o interesa: adică pe respectivul sau pe res