Mecanicul locomotivei stă pe scaunul basculant cu arc dedesubt, privind înainte pe gemuleţul scurt, îngust...
Din când în când, întoarce spre noi capul, ţeapăn, mişcare de lup. Maşina lui se hâţână cu putere, dezordonată, părându-mi-se un pachiderm pornit la atac.
Pe fochist îl cheamă Guriţă. Vorbeşte cu manometrele, cu robinetele, povesteşte câte şi mai câte, neuitându-şi nici un moment porecla.
Treptat, printre lopeţile de cărbune aruncate, când îşi închipuie el că am învăţat şi eu, mă lasă şi pe mine să-mi fac meseria, şi-l imit conştiincios.
Sinaia, Predealul, nici nu le văd. Adică le văd eu, dar altfel decât înainte, cu răspundere, - ca şi cum mi-aş fi schimbat profesia.
După Predeal, la vale, fiindcă acum totul merge ca de la sine, reiau, îmi aduc aminte de masca de sudură a lui Faulkner şi mă gândesc cum de scria el în vacarmul uzinei şi cum sensurile existenţei lui, probabil, îl făceau să se audă cel mai bine zgomotul şi furia, celebrate...
Şi mă mai gândesc cu necaz la un scriitor român care, pe vremuri, cerea, la Pelişor, camera cea mai scumpă şi mai retrasă... prielnică inspiraţiei.
Eram sigur... aveam să fiu sigur, mai târziu, că masca de sudură faulkneriană avea un secret al ei...
*
La Braşov, agitaţie mare. Se schimbă şi mecanicul, şi fochistul Guriţă, care mie îmi devenise simpatic, aflând de la el atâtea.
Numai eu şi locomotiva rămânem, după ce ne vom lua rămas bun ca de la nişte combatanţi lăsaţi la vatră, - ceilalţi. îmi mai pare rău de Guriţă şi pentru felul lui de a se despărţi de locomotivă, cum începuse el s-o gătească, încă de pe la Predeal, s-o lase curată, următorilor...
Pe urmă, în triajul braşovean, în timp ce locomotiva se cutremură pe la macazuri, mai sunt atent cum le face Guriţă muteşt
