Dreptul de a fi bruta
Nu ma pot lauda ca sunt un microbist оnfocat, dar - precum atatia dintre semenii nedaruiti cu o asemenea pasiune - am urmarit si eu meciurile recent оncheiatului campionat mondial de fotbal. Si am admirat talentul catorva dintre jucatori, stapani absoluti ai greu controlabilei mingi. Si am fost, apoi, oripilat de incalificabilul gest al unuia dintre acesti prestidigitatori, care a lasat bestia din el sa-si faca de cap оn vazul lumii оntregi. Si am ramas stupefiat afland ca reprezentantii presei sportive au gasit de cuviinta sa оncununeze tocmai bestia slobozita cu titlul de cel mai bun jucator.
As putea accepta, оn cele din urma, ca lovitura aproape criminala aplicata cu atata profesionism unui adversar оntr-o оntrecere sportiva va fi fost rezultatul pierderii temporare a stapanirii de sine. Dar ca tocmai ziaristii sa legitimeze un act de o barbarie fara seaman, asta mi-e peste puteri sa оnteleg si sa admit.
Оntrebarea, valabila nu doar pentru lumea sportului, a carei deviza e fair-play-ul, ci pentru toate domeniile оn care talentul оsi face simtita prezenta, e simpla: scuza talentul - cat de mare ar fi el - orice, absolut orice, asadar si comportamentul de grota? Оi da harul unui artist dreptul sa se poarte ca ultimul huligan? Оi e оngaduit unui savant, оn virtutea faptului ca se bucura de unanima recunoastere, sa aiba apucaturi de bruta?
Daca un ins oarecare ar comite оn public un gest precum acela al marelui fotbalist, care - оn paranteza fie zis - n-a avut nici macar taria de a cere iertare miliardelor de martori pentru barbara izbucnire, ar fi cu siguranta judecat si condamnat оn regim de urgenta. Оnsa fotbalistul transformat оn bestie nu numai ca nu a primit vreo sanctiune penala, dar s-a mai si vazut cocotat de presa pe cea mai оnalta treapta a acestui sport. Semn ca manifestarea
