Sublimi, ochii nu se pot dezlipi de pe ei. Sunt instrumentiştii: îmbrăcaţi în alb, purtând pălăriuţe aidoma personajelor din preajma lui Hercule Poirot, fiecare interpret, bine ales de Irinel Anghel are un har aparte; Dumnezeule, cum cântă vioara, cum intră percuţia, cum se aude chitara electrică, ce face violoncelul şi tuba şi clarinetul şi saxofonul şi trompeta! Şi nu-i totul cântec, interpreţii intră chiar în pielea actorilor: îşi şterg instrumentele de stropii imaginari de ploaie, privesc languros în ochii de mireasă ai Elisavetei Bam. Muzica, ritmul ei, frenezia cu care se schimbă registrul, te fac să vibrezi continuu, să aştepţi cu încântare şi sufletul la gură următoarea partitură. Apoi jocul actorilor. Într-un suprarealism magic, într-o lume codificată în care lipseşte cheia codului, vorba lui Mircea Cărtărescu, nu trebuie să cauţi înţelesuri ascunse. Cuvintele sunt rostite de-a valma, într-un fel de dicteu automat, conceput parcă de mintea lui Buńuel atunci când scria Hamlet, prima piesă suprarealistă spaniolă, cam în aceeaşi perioadă în care Daniil Harms scria Elisaveta Bam. Sunt şase actori: intră în rol şi nici nu ştii din ce unghi să-i priveşti, Irina Petrescu, cerşetoare ce dă forţă şi dramatism trecerii ei prin viaţa celorlalţi; Virginia Mirea, sportivă medaliată într-o epocă revolută, cu codiţe învârtejate, plutind pe ape imaginare şi scoţând ţipete sălbatice, apariţie laborios construită, de-un comic ce frizează demenţa posibilă într-o existenţă închistată; Mihai Constantin, fără privire aproape (căciula imensă i-o ascunde) dar totul un zâmbet, mustaţă întoarsă şi voce gravă, timbrată; un rol greu, pe care efortul descifrării îl face cu atât mai notabil, prezenţă copleşitoare pe scenă prin simpla-i apariţie; Şerban Cellea, ingeniozitate şi talent în exerciţiul absurdului; Vlad Ivanov, un mag desăvârşit, excelent în tot ce face, dans, pantomimă, voce