Sînt cărţi a căror eşuare - nu găsesc, acum, un cuvînt mai moale... - în anticariat mă indignează. Felul bibliotecilor de-a se desprinde de ele, bucoavne tinere, ca de bătrîni nedoriţi, merită, zic, măcar bombănit. Pe urmă-mi iau vorba înapoi, gîndindu-mă că e ceva vreme în aproape douăzeci de ani şi că literatura care ieşea la aer în '90 s-a făcut, deja, istorie. Într-adevăr (şi mă apucă altă tristeţe...), să fi ajuns Levantul între "piesele" pe care mai mulţi le citează decît le citesc? Preferînd să nu ştiu dacă-i aşa, hotărăsc să-l scot, preţ de-o recitanie, din manejul cu vechituri, pe calul epopeic (ai pleşuvit? ţi-au căzut dinţii?...) cu care postmodernismul lovea la Cartea Românească.
Format de manual, copertă crem plăcut, ilustrată de Dan Stanciu. Nici că se putea mai sugestiv deus ex machina: pe dinăuntrul unui bufet de apartament, maşinăria împinge de timp - de nisipul dintr-un soi de clepsidră, ca să scoată, deasupra, abur. Sau duhuri din lampă. Puterea fără de putere, Ariel urnind locomotive, îi şi este, secolului XIX, cea mai bună etichetă. Fiindcă lui, vremea cînd s-a occidentalizat Orientul, i-aduce Levantul ofrandă. Scenele îi sînt datate la 18... care, pe englezeşte (de care Mircea Cărtărescu face uz fără abuz), nici nu-i prea departe de 80 şi ceva. Cînd cartea stătea în librărie, nu la vieux livres, pe Magheru, ultima bornă, cea a deceniului nouă, era timpul zero. Acum, citim în ea două istorii egale. De ce spun asta. În literatură, orice nostalgie închide o măgulire. Satisfacţia (măcar filologică) a drumului ştiut înapoi. Aşa a citit postmodernismul lui Cărtărescu secolul lui Bolintineanu şi Alecsandri, la fel - sau poate exagerez... - recunoaştem azi fiecare bot de pluş din lada lui cu jucării. Fiecare intertext care scoate capul, fiecare nume, fiece tehnică. Iar detaliile de apartament cu Erikă, ei bine, tot istorie, ca într-un "fil
