Murail; Hurel; Grisey. Trei muşchetari întru salvarea onoarei componisticii franceze contemporane. Nu pentru că ar avea, vorba amicului Valentin Petculescu, muşchii tari, ci pentru că există în aventurile lor un partaj reciproc al opţiunii, al trudei şi, de ce nu, al finalităţii. Un fel de asistenţă mutuală fundamentată pe ideea de grup (chiar dacă ne-oficializat, deci, ne-acreditat ca atare), dar, mai ales, pe acea artă a libertăţii - unitas libertatis ars - din deviza lui Heinrich Burch. Unitate, or nu uniformitate, între ele existând, de la Diderot citire, aceeaşi deosebire ca între o melodie frumoasă şi un prelung sunet continuu. La fel ca în "grupul celor şase" (din epoca interbelică), diferenţierea nu înseamnă nici privilegiu, nici subordonare, ci aduce, mai curând, cu o monedă de argint care, oricum ai arunca-o, cade mai tot timpul cu efigia în sus, extrem de rar cu reversul. Fără să convoace neapărat un sistem rigid de preferinţe şi de respingeri, creaţia lor depinde oarecum una de alta. Fiecare se află în siajul celorlalţi. Grisey i-a fost profesor lui Hurel, care Hurel a avut acelaşi statut de "pensionar" al Villei Medicis din Roma, aidoma lui Murail. Toţi trei sunt legaţi, într-un fel sau altul, de creaţia lui Messiaen, precum şi de jocurile din terenul componisticii ori din culisele promotion-ului ale lui Boulez. Toţi fac parte cam din aceeaşi generaţie: Grisey s-a născut în 1946, Murail în 1947, iar Hurel în 1955. în sfârşit, cu toţii sunt tangenţi la un simbolism muzical aflat în permanentă mişcare (poate chiar în continuă zbatere), ca expresie a ordinii micro- şi macro-cosmosului sonor de descendenţă fie serială (Murail), fie spectrală (Grisey, Hurel). Bunăoară, în La Barque mystique, pentru ansamblu cameral, Tristan Murail îşi extrage factura simbolismului dintr-o serie de pasteluri ale lui Odilon Redon. Evidenţa unei cromatici abundente, plajele de r