O operă nu este revoluţionară fiindcă vorbeşte despre Revoluţie, ci e revoluţionară în măsura în care implică o contestare a realului, aşa cum este el dat. Ideea centrală a manifestului Pentru o artă revoluţionară independentă, redactat de André Breton, Leon Troţki şi Diego Rivera în 1938, are, cu tot firescul ei, impactul unei bombe non-ideologice. Aruncată în terenul culturii, ea îi va împărţi şi mai clar pe suprarealişti, avangardişti şi artişti, în general, în două tabere aproape ireductibile la un numitor comun. De o parte sunt scriitorii angajaţi, de la Aragon şi Eluard la existenţialistul Sartre: intelectuali de stânga puşi benevol în slujba Revoluţiei mondiale, tovarăşi de drum ai comunismului sovietic ori veritabili paznici ai farului roşu. Între avangarda clasei muncitoare şi avangarda literară ei văd o logică trăsătură de unire, deşi, teribilă ironie!, proletariatul are gusturile lui, mai degrabă conservatoare, preferând oricând un Maupassant, un Anatole France, un Paul Claudel. Poezia militantă, circumstanţiată istoric şi devenită, în al Doilea Război Mondial, un reper al Rezistenţei împotriva ocupantului german, li se pare nu doar un lucru normal, ci un imperativ categoric. A face abstracţie de ceea ce se întâmplă în jurul tău, a te concentra asupra propriilor experienţe spirituale, ignorând contextul tot mai apăsător, realitatea însângerată aflată la doi paşi, e o dovadă de laşitate ori un simptom al autismului. O fugă de răspundere (recunoaşteţi limbajul?), o dezertare, o trădare. Cum va scrie Sartre în 1947, cu siguranţa enunţiativă a învingătorului: "Dacă Breton crede că-şi poate continua experienţele interioare în marginea activităţii revoluţionare şi în paralel, e condamnat dinainte; ar însemna să putem concepe o eliberare a spiritului în lanţuri, cel puţin pentru unii, şi, în consecinţă, că revoluţia e mai puţin urgentă" (p. 117).
De
