Cînd apare în sfîrşit o carte aşteptată ani la rînd, confruntarea cu textul este, de regulă, dezamăgitoare: prea multe expectative benefice s-au format pe parcursul intervalului! De cîteva zile, Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade se află în librării, iar curiozitatea cititorilor, multă vreme reprimată, se poate satisface pe deplin. S-o spunem de la început: această apariţie rămîne o excepţie de la regulă, pentru că lectura ei nu dezamăgeşte, dimpotrivă.

Am trăit multă vreme alături de această carte înainte ca ea să fie carte, o ştiu aproape pe dinafară, zi de zi, pagină de pagină; am scris o prefaţă încercînd să ofer cititorului elementele indispensabile pentru înţelegerea exactă a textului. în urmă cu trei ani, semnalam în revista noastră importanţa textului. Şi totuşi, avînd în mînă volumul tipărit, realizez faptul că anii portughezi ai savantului român au însemnat mult mai mult decît lăsase să se întrevadă o primă lectură. Mă refer la cele două volume apărute la Editura Humanitas, în care Jurnalul formează piesa esenţială. Celelalte scrieri ale perioadei, de la cartea despre Salazar la articolele traduse din diverse reviste portugheze, sunt astăzi interesante simptomatic, dar prezintă un interes mai redus.

Ce s-a întîmplat cu Eliade în Portugalia? Regimul lui de viaţă oferă o primă surpriză: la Lisabona, el a dus timp de patru ani şi jumătate existenţă de funcţionar diplomatic. în orbita ei s-au aflat angrenate şi activităţile intelectuale, gen cartea lui Salazar (scrisă cu greutate, enervare şi, la sfîrşit, cu repulsie); apoi studiile de popularizare a culturii şi a poporului român, articolele pe diverse teme literare, istorice ori etnologice. în toate aceste cazuri - cu excepţia Comentariilor la Legenda Meşterului Manole, care îl anunţă deja pe Mircea Eliade cel din perioada pariziană - efortul şi timpul cheltuit par disproporţio