Iar voi lua la rînd cîteva filme care nu duc lipsă de premii şi nominalizări. Toate cele trei pe care vreau să le discut sînt despre, cu şi în familie. Toate cele trei nu îşi ţin promisiunile pînă la capăt, au o mini-hibă din cauza căreia juriile nu se lasă convinse pînă la capăt. De pildă, Regii şi regina, un film franţuzesc din 2004 (apropo, corecţie: Dragoste de-o vară e din acelaşi an, nu din 2006, cum rămăsesem eu cu impresia) care se difuzează acum pe canalul pay per view TV.
Regizat de Arnaud Desplechin şi împărţit în trei capitole, lungmetrajul o are drept pivot pe Nora (Emmanuelle Devos), deţinătoarea unei galerii de artă şi mamă singură pe punctul de a se căsători cu un om de afaceri. Plus aluzia la Ibsen, nu întîmplătoare. Spun "pivot", pentru că este singura care se adresează direct spectatorului. În paralel, apare şi Ismael (Mathieu Amalric, a luat César-ul pentru Cea mai bună interpretare masculină), a cărui odisee printr-un spital psihiatric constituie contraponderea comică a filmului şi despre care afli - după ceva timp - că este fostul soţ al Norei. Poveştile se desfăşoară paralel, cu cei doi intersectîndu-se abia la final.
Pelicula, lungă de două ore şi jumătate, seamănă cu o panglică dotată cu noduri dese, fiecare reprezentînd o revelaţie a unui secret de-al vreunui personaj. Nu există climax, haos, măreţie tragică, deşi Nora comite destule hamartia. De fiecare dată însă ţine hăţurile mai competent decît te-ai aştepta, iar hybris-ul refuză să apară. În plus, fiecare epifanie se dovedeşte una de proporţii dînd peste cap toată normalitatea ţesută delicat de Nora pe post de protecţie. O Penelopă tragică, a cărei activitate recurentă se desfăşoară în dauna, nu în beneficiul ei. Protagonista pare un personaj cu gusturi groaznice la bărbaţi, angrenată într-un ciclu de auto-distrugere. Aluzia mitologică dinainte nu era gratuită.
