Octavian Olariu isi facea intrarea in sculptura romaneasca a anilor '70, care nu ducea lipsa de talente, cu o serie de alcatuiri foarte ingenioase, cioplite in lemn - intr-un singur lemn - monoxilele. Expozitia sa din 1978 de la galeria Simeza ii aducea un remarcabil succes de critica. Daca unii comentatori se multumeau sa elogieze performanta tehnica, Andrei Plesu observa ca "efortul lui Olariu de a obtine multiplul nu combinand elemente disparate, ci lasand unicitatea sa devina, sa se dezvolte, sa se nege pe sine, e de citit nu ca o facila victorie a perspicacitatii, ci ca o adanca intuitie privind natura lucrurilor".
Intr-un moment in care, pe urma lui George Apostu si Gheorghe Iliescu-Calinesti, sculptura tanara romaneasca redescoperea, pe un alt palier decat generatia anilor '20 si '30, vocabularul abstractiei, si exploda pur si simplu, invadand poienele si dealurile Romaniei sub forma institutionalizata a simpozioanelor de sculptura in aer liber, incepand cu cel de la Magura, era destul de greu pentru un sculptor venit nu de mult de la Cluj, format intr-un mediu diferit, sa surprinda lumea artistica bucuresteana.
In acelasi an, criticul de arta italian Giuseppe Mazzariol, entuziasmat de sculptura lui Olariu, il propune ca invitat de onoare al Bienalei de la Venetia unde expune zece monoxile. 1980 este anul expatrierii, cu experienta lagarului pentru transfugi din Italia, si cea inca mai dura, a emigrarii in Canada, a intalnirii cu o lume care in mod evident nu il astepta. Ca urma a trecerii lui Olariu prin Venetia a ramas o sculptura a sa la Fundatia Querini Stampalia din palatul cu acelasi nume, ca parte a colectiei lui Mazarriol, alaturi de nume ca Le Corbusier, Mark di Suvero, Alberto Viani etc.
Anul trecut, la aproape trei decenii de la expozitia sa de la Simeza, Olariu a tinut sa arate, in acelasi loc, la aceeasi galerie,
