Afara, la usa patiseriei, sa nu incurce clientii, Mariana sta pe o naveta de suc. Se odihneste, infulecând zdravan dintr-un corn. La pauze mici, se sterge cu dosul palmei de ciocolata mânjita pe obraji. Nu tine mâna intinsa, nu debiteaza vreun text confectionat anume sa miste inima trecatorilor. Sta, pur si simplu. Stie ca oricum lumea ii da bani. Ori ca vreunul mai milos din fire ii lasa si ei jumatate dintr-un covrig, cum a facut si doamna dinainte, cu cornul. „Ce sa fac daca nu am unde sa muncesc?“, ridica fata din umeri, ori de câte ori o ia cineva la intrebari. „Nu am acte, nu am scoala multa, unde sa ma angajez? Cersesc, ce sa fac...“. Mariana Colareza a acceptat cu destula usurinta realitatea la care a fost nevoita sa se acomodeze. De undeva din judetul Arges, dintr-o casa parinteasca in care au murit cu rândul toti, Mariana a plecat acum câtiva ani. N-avea decât opt ani de scoala si experienta in maturat batatura. In sat nu-si gasea un loc de munca din care sa traiasca si ea, si taica-sau, asa ca s-a gândit ca singura iesire era sa-si ia lumea in cap. „Dorm la baile publice... E o fata de-acolo - matura pe strazi, care ma mai ia la ea. Zicea ca o sa ma ia de tot... Da' stiu eu? Imi mai aduce si haine, si mâncare...“. Mariana nu si-a gasit serviciu in Craiova. A cautat, a intrebat. Cum nici acte nu are, i-a fost frica sa mai insiste. A trebuit asadar sa câstige bani din ceva. „Vin dimineata, pe la opt - noua. Patronu' ma lasa sa stau aici, mai strâng si eu hârtiile, mai fac curat. Si nu deranjez pe nimeni. Ba câteodata, fetele de aici imi opresc vreo bucata de placinta sau pizza, sa manânc. Ma inteleg bine cu ele si au grija de mine...“. „Portar“ fara acte De când a dibuit bucatica de rai in care sa-si faca loc, Mariana nu a lipsit nici o zi. Dimineata, nu prea devreme, sa nu incurce fetele care lucreaza la patiserie, vine la usa, asteptând sa i se dea vreo tr