Consiliul Superior al Magistraturii nu se dezminte: dupa o scurta stare de buimaceala, iese hotarit la contraatac.
Disputa dintre ministrul Justitiei, Monica Macovei, si CSM pare sa fi ajuns mult prea departe. Ceea ce parea pina acum un conflict institutional, acceptabil pe undeva intr-un proces de tranzitie, devine pe zi ce trece unul strict personal, in care antipatia reciproca pare sa impuna regula jocului.
Poate ambele parti au gresit pe undeva. Poate Monica Macovei a gestionat intr-o maniera mult prea smucita reforma sistemului. Poate CSM-ul a fost prea putin atent la propria imagine atunci cind si-a protejat pina in pinzele albe membrii controversati sau cind opune o rezistenta feroce la inlaturarea oricarui conflict de interese.
Toate acestea sint insa chestiuni de forma care, din pacate, sint exagerate in discursul public, de multe ori intr-o maniera deloc nevinovata. Asta permite sistemului ca, in harmalaia astfel creata, sa riposteze.
Intr-o asemenea atmosfera, e greu, daca nu imposibil, sa vezi, altfel decit tot sentimental, de partea cui e dreptatea. Pentru asta e necesar un efort de a examina sensul in care cele doua parti actioneaza si argumentele pe care le pun in joc, indiferent de modul in care o fac.
Monica Macovei si-a asumat un risc enorm cind a cerut, si a obtinut, autoritate in numirea procurorului general si a procurorului-sef al DNA, in detrimentul CSM. Pe buna dreptate, multi s-au gindit la epoca Stanoiu si s-au infiorat. CSM a prins oportunitatea si a acuzat politizarea Parchetelor.
Macovei a explicat insa ca e firesc ca ministrul Justitiei sa decida cine conduce Ministerul Public, din moment ce acesta din urma reprezinta statul in fata Justitiei, dar a introdus si un concept nou: responsabilitatea ministrului Justitiei privind activitatea Parchetelor.
Si-a asu
