In Partidul National Liberal e mare framântare. PNL e la putere, are prim-ministru si aproape jumatate din ministri, zeci de secretari de stat si mii de consilieri. Dar ceva le macina liberalilor increderea in ei insisi. Sa fie oare rezultatele sondajelor care arata ca românii nu apreciaza deloc modul de conducere a puterii executive practicat de Calin Popescu Tariceanu? Sa fie vreun scenariu obscur care pune Palatul Cotroceni in competitie cu Palatul Victoria? Nimic din toate acestea. Pur si simplu, din nou, problemele personale devin mai importante decât problemele colective. Totul porneste de la lupta presedintelui Basescu cu propriile sale decizii. Cu o istorie politica fabuloasa - sa câstigi in acelasi an atât Primaria Capitalei, cât si presedintia nu e la indemâna oricui - Traian Basescu a fost obligat sa alcatuiasca o noua coalitie si sa-l desemneze pe Calin Popescu Tariceanu ca premier, desi nici una din aceste actiuni nu i-a placut deloc. Sa faci coalitie cu PUR, partidul unui fost general de Securitate (sau numai informator, nici acum nu e clar), nu parea prea moral, in conditiile in care intreaga campanie pentru alegerile prezidentiale s-a bazat pe ideea luptei cu „sistemul ticalosit“. Dar altfel nu se putea forma guvernul. Sa-l aduci in fruntea guvernului pe un om stilat, dar cunoscut in mediile politice ca fiind excesiv de legat de Dinu Patriciu si de manipulatorii pietei de capital, iarasi nu era prea onorabil. Dar asa scria in acordul Aliantei. Daca democratii câstiga presedintia, atunci liberalii iau postul de prim-ministru si invers. Brusc, in ianuarie 2005, Traian Basescu s-a trezit ca si-a inceput mandatul cu doua decizii care ii submineaza propria pozitie politica: a adus „cercurile de interese“ in guvern si a cautionat un mic partid alcatuit din ofiteri mai vechi si mai noi. A venit insa criza ostaticilor din Irak. Traian Basescu - mare maestru a