Exista un punct din care orice trend politic devine ireversibil in cazul in care nu apar situatii exceptionale, de forta majora. Daca un politician nu face ceva concret si de rasunet ca sa corecteze un astfel de trend descendent, el nu face altceva decit sa-si astepte in mod patetic sfirsitul carierei politice.
Calin Popescu Tariceanu este un astfel de politician, care se gaseste intr-o situatie nefericita si lipsita de orizonturi. in primul rind, el este personajul cel mai afectat de efectul natural de erodare pe care-l presupune guvernarea. in al doilea rind, nu mai are sustinere in afara gruparii de intimi pe care si-a creat-o in PNL si a celor blagosloviti la nivel central si local cu functii in administratie. in al treilea rind, si-a capatat antipatia principalului partener de guvernare, Partidul Democrat, si si-a apropiat un alt partid lipsit de orizonturi, cum este Partidul Conservator.
In al patrulea rind, a tinut departe de partid oameni valorosi care inseamna mult pentru istoria contemporana a PNL, precum Valeriu Stoica (artizanul unificarii liberale), Mona Musca (cel mai important vector de imagine al partidului), Theodor Stolojan (caruia ii datoreaza pozitia sa de prim-ministru) si multi alti oameni, mai putin vizibili, dar valorosi. in al cincilea rind, s-a inconjurat cu non-valori (cu mici exceptii, cum ar fi Bogdan Olteanu sau Traian Ungureanu), oameni din esalonul doi al partidului, care au parvenit la putere fara sa aiba nici un merit in afara faptului de a fi sau a avea potential de intimi de-ai sai. De la acesti oameni nu poate astepta performanta, pentru ca ei nu au dovedit nici in trecut performanta. in momentul in care acestia au fost selectati pentru pozitiile lor in domenii precum apararea, sanatatea, integrarea (ministru delegat) sau finantele, nu performanta a fost criteriul principal.
Tuturor acesto
