În noi îşi face apariţia uneori un fel de eu protector, care ne susţine în momente în care înţelegerea devine dificilă. Atitudinea acestuia este a unui erou care se arată în toată splendoarea şi generozitatea lui. Astfel l-am văzut, pe cînd încercam să înţeleg diferenţa dintre iubire şi dragoste, dintre natură şi estetică. Frumuseţea cuiva n-o recunoşti decît imediat după ce ţi s-a revelat, după ce i-ai privit chipul pentru prima oară. Cu timpul, obişnuindu-te cu ea, frumuseţea naturală a acelui chip dispare în ochii tăi, şi din cînd în cînd e nevoie să laşi un spaţiu între tine şi el, să creezi un interval, să-l priveşti, cu alte cuvinte, ca într-o oglindă de protecţie - locul unde trăieşte reflexia lui -, ferind astfel iubirea ta să alunece în dragoste oarbă. Ca şi frumuseţea, iubirea este o floare rară a cărei înflorire o aşteptăm nopţi şi zile de-a rîndul, pentru ca, după ce minunea a avut loc, la sfîrşitul zilei, s-o vedem dispărînd. Singurul loc totuşi unde ea mai trăieşte intactă, şi unde de fapt se retrage ca pentru a se apăra, este în suflet şi în memoria acestuia, care-ţi mai trimite uneori flash-uri imemoriale ale iubirii, aşa cum era ea în acel prim moment misterios şi imposibil de fixat. Ca-n prima zi însă n-o vei mai vedea vreodată. Frumuseţea şi iubirea începutului sînt unice şi ele merită preţuite ca nimic altceva, rugul lor trebuie întreţinut permanent, cu mulţumire că ţi-au fost aduse în viaţă. O altă formă de oglindire a spiritului nostru îndrăgostit este dorinţa de a fi descoperit de celălalt. Uneori prelungim momente care au durat doar cîteva minute, timp de ore în şir. Cînd cineva te-a privit îndelung şi cu mult interes, el a pătruns în tine şi continuă să te privească de acolo chiar şi după ce, fizic, el nu se mai află în preajma ta. Acum, el te priveşte dinăuntru. Este senzaţia de a fi privit de o persoană cu care am petrecut un moment se