„Opera de arta trebuie sa fie

creata ca si o crima perfecta –

fara pata si fara urma de autor.“

Constantin Brancusi

Sarutul brancusian (1907) isi reveleaza cel mai limpede mesajul estetic cind este inteles ca inscriind o replica polemica la compozitia omonima Sarutul (1888-1889), semnata de Auguste Rodin.

Torsiunea delicata a trupurilor tinere, incordarea pasionala a capetelor unite prin sarut transforma, la Rodin, imbratisarea indragostitilor in dans al marmurei. Privitorul se identifica empatic cu imaginea sculptata si retraieste, in efigie, o scena seducatoare prin frumusete si simplitate, care isi revendica potential orice spatiu calm si primitor. Dimpotriva, compozitia omonima brancusiana estompeaza efortul figurativ si schematizeaza redarea trupurilor parca inadins pentru a subordona experienta estetica unui alt ordin de prioritati. „in contrast radical cu sculptura pe aceeasi tema a lui Auguste Rodin, noteaza criticul american Ann Temkin, versiunea lui Brancusi marcheaza o despartire dramatica de metodele marelui sau predecesor.

Opera lui Rodin infatiseaza doi indragostiti asezati pe o stinca, dar, in versiunea brancusiana, indragostitii sint stinca insasi; ei nu mai exista in alt spatiu sau in alt timp decit cel al (iubirii) lor.“ „Crearea Sarutului, preciza la rindul sau Sidney Geist, a impus abandonarea unui talent pentru a carui dezvoltare Brancusi cheltuise aproape zece ani“ (Este vorba de educatia traditionala in artele plastice, dobindita mai intii in tara, apoi la Paris, in atelierele lui Antonin Mercié si Rodin). Sculptorul roman avusese sansa sa lucreze in atelierul lui Rodin, se familiarizase cu temele acestuia, ii emulase virtuozitatea plastica, ii cistigase increderea, dar, in final, prin compozitii precum Sarutul, se intorcea energic impotriva lui.

*

Ca prima observatie, iata