Cîteva situaţii aparent banale: românul pe plaja din Albena, Paralia sau Marbela, pentru început. E civilizat, nu vorbeşte tare, nu simte nevoia să urle în gura mare după soacră sau după copii, aruncă hîrtiile şi mucurile de ţigară la coşul de gunoi, supravieţuieşte ore bune fără manele şi, în general, nu-l poţi deosebi de neamţ, italian sau francez. Urmează românul pe străzile din New York sau Berlin: stă la semafor, respectă indicatoarele de tip "Oprirea interzisă", nu parchează în locuri nepermise, cedează trecerea, ba chiar e dispus să-şi plătească parcarea şi, lucru mare, nu suportă să-şi vadă maşina murdară, aşa că face vizite relativ dese la spălătorie. În fine, românul la Paris, la Veneţia sau la Roma: stă liniştit la coadă să ia bilete pentru intrarea în muzee sau expoziţii, deschide uşa doamnelor, se îmbracă frumos şi vorbeşte asemenea. Dar minunea cea mare e alta: plecat în vacanţă sau doar într-o scurtă deplasare, fie ea şi de serviciu, dincolo de graniţele ţării, românul zîmbeşte! Da, da, aici e minunea minunilor, zîmbeşte odată cu stewardesa din avion, zîmbeşte recepţionerei de la hotel, zîmbeşte chiar şi cameristei ori şoferului de taxi. Cîteodată, la New York mai ales, intră rapid în spiritul locului şi zîmbeşte chiar şi necunoscuţilor întîlniţi în spaţiul strîmt al cabinei ascensorului din hotel. Deci se poate. Întrebarea firească este de ce nu se poate şi la Urlaţi, la Bucureşti sau în Constanţa? Ce diferenţe majore există între plajele sau străzile de aiurea şi plajele de la Mamaia sau străzile din oraşele României? De ce la noi ne vine să aruncăm pe jos, să înjurăm, să scuipăm, iar cînd sîntem la ei, nu? De ce la Bucureşti nu se zîmbeşte, dar pe străzile din New York sau Atena ne relaxăm, brusc, şi cumpărăm, cu zîmbetul pe buze, un ziar sau o pîine? Eu, unul, nu ştiu un răspuns. Am auzit explicaţii aproape savante despre legătura dintre civil