„Sunt popoare care au instinctul reunirii forţelor lor, noi avem geniul, din înnăscare, de a căuta cearta cu lumânarea” spunea - parcă special, pentru noi, cei de azi - Nicolae lorga prin 1922.
Să fie oare acesta motivul pentru care, în loc să pietruim drumul ce ni se deschide, târnăcopim tot ce lăstăreşte în jurul nostru, de la colţul de iarbă infinit până la steaua singuratică, bolnavă de dragoste? Să fie oare acesta motivul pentru care, cu un talent unic prin ciudăţenia lui, săpăm în spatele opincilor de frica trecutului, dar şi în faţa lor, de frica viitorului?
Bineînţeles că vorbele respirate mai sus pot avea un cât de cât adevăr în ele, cum, tot la fel de bine, pot fi simple exagerări plastice ale unui om - eu, tu, el - obosit de atâtea şi atâtea începuturi şi dezamăgiri. Sau amăgiri. Sau autoamăgiri, închipuindu-ne că dacă am deschis poarta de un număr de ori, am şi plecat de tot atâtea dăţi.
Logica aceasta, falsă, este o aporie şi se identifică cu demonstraţia în care o săgeată pornită dintr-un arc nu atinge niciodată ţinta...
Deunăzi, într-un grup, cineva tot comenta că presa îl zăpăceşte, că transformă simplele păreri individuale, scoase din context, în scandaluri naţionale. “Prea mult “tărăboi” pe marginea unor cazuri neclare, în care şi cel mai netalentat avocat poate specula până la loc comanda”, zicea vorbitorul, dând exemplul domnului “Felix” care, într-o anume conjunctură, pentru a sublinia amploarea fenomenului, afirmase că mai tot românul a dat informaţii la securitate. Imediat s-au gasit câţiva jurnalisti “cool” care au facut calcule şi analize matematice pe baza cărora au lansat ideea că politicianul în cauză ar fi declarat un numar de 8-9 milioane de informatori. Razboiul vorbelor ce a urmat s-a stins precum a început. Repede. Fiindcă a fost declasat de o noua descoperire în materie de poliţie politică - reţelele de copii