Lois Fernandez, o scriitoare spaniolă, are cinci biografii care stau mărturie vieţii ei. Pe întîiul său biograf l-a pregătit pe cînd era încă la colegiu, în Sevilla. După ce primul său volum de poezii autobiografice a fost publicat şi a cîştigat numerose şi prestigioase premii, a murit înecată în Catalonia, lăsînd în urmă-i un bilet de adio bizar. Unul dintre colegii săi de clasă, poet încă nepublicat, a profitat de aşa şansă şi s-a apucat să-i povestească viaţa, atît pentru că nu era cine ştie ce lungă, dar şi pentru că o cunoscuse personal timp de patru ani. Dintotdeauna voise să se culce cu ea pentru că, în afara faptului că era talentată, Lois era o frumuseţe mediteraneană toridă cu ochii ca aluna şi o siluetă care putea incita cele mai adînci ay-uri de care ar putea fi capabil un spaniol. În biografia lui, autorul, Carlos Maria Seguin, a reparat subtil stînjenitoarea greşeală de a nu fi reuşit niciodată să se culce cu Lois, insinuînd că ar fi făcut-o. Pasajul cu pricina este un exemplu grăitor despre prefăcătoria meşteşugului scrierii autobiografice. Carlos povesteşte o băută, într-o seară, la o întîlnire a unui club literar, o seară plină de nume de oameni şi locuri, de date despre starea vremii şi descrieri precise ale hainelor fiecăruia. Gaşca voioasă de tineri scriitori bîntuie din bar în bar înainte de a sfîrşi în apartamentele unui student cu dare de mînă, de care are grijă, în lipsa acestuia, Carlos Maria. Petrecăreţii se împuţinează unul cîte unul, fie plecînd împleticindu-se, fie prăbuşindu-se care pe unde apucă, pe covoarele marocane ţesute de mînă. În cele din urmă, cei doi poeţi rămîn singuri, sprijinindu-se, beţi cui, spate-n spate în faţa jarului muribund din şemineul în stil Cordoba şi atunci intervine celebra frază: "Încă recitînd din memorie frînturi din versurile celuilalt, au recunoscut simultan prezenţa Dorinţei, stînd mută într-unul din