Luni, în ultima zi a summit-ului celor opt ţări industrializate de la Sankt Petersburg, cancelarul german, Angela Merkel, împlinea 52 de ani. Politicoşi, colegii ei din conducerea lumii au felicitat-o, unii i-au oferit şi cadouri, dar ea, îmbrăcată într-un taior sever, nu s-a arătat dispusă pentru o agapă informală, care ar fi marcat, mai elocvent decît orice document, solidaritatea, dacă nu chiar unitatea membrilor celui mai select club din lume. Elaborarea unui document comun cu privire la criza din Orientul Mijlociu (care a tulburat serios ordinea de zi) a dovedit însă că se pot găsi formulări acceptabile chiar în domenii unde poziţiile sînt de mult şi evident divergente. Fără să se refere la vinovăţii, declaraţia blamează forţele extremiste implicate în conflict, cere celor două organizaţii - Hamas şi Hezbollah - să-i elibereze pe soldaţii israelieni luaţi ostatici şi cheamă Guvernul libanez, autorităţile israeliene şi pe politicienii palestinieni să facă paşi pentru reinstaurarea păcii, sprijinind eforturile în regiune ale responsabilului cu politica externă din UE, Javier Solana. Este evident că toate aceste propuneri raţionale se referă la altă fază a conflictului decît cea care se desfăşura în timpul summit-ului. Ceea ce obişnuim să numim comunitatea internaţională nu are prea multe soluţii cînd beligeranţii sînt decişi să meargă pînă la capătul înfrîngerii sau victoriei. Pe alt front însă, cel al Rusiei conduse de Putin, doritoare să-şi reocupe locul de mare putere, victoria a fost remarcabilă. Alegerea oraşului Sankt Petersburg ca gazdă a reuniunii a fost considerată ca trăsătura finală a unei adunări nu prea greu de făcut pe hîrtie, dar dificilă în practică: după ani de dubii şi aşteptări, G7+1 a devenit într-adevăr G8. Obiecţiile aduse prezenţei Rusiei - deficitul de democraţie, slaba performanţă economică, problemele cu vecinii - s-au dovedit irelev