Drumul Constituţiei europene se anunţa glorios, acum cîţiva ani, cînd s-a constituit comisia de redactare. Valéry Giscard dâEstaing, cu aerul său solemn şi aristocratic, emana un sentiment de siguranţă şi încredere, iar iluştrii membri ai comisiei (foşti politicieni de vîrf, constituţionalişti etc.) păreau să dea o garanţie a lucrului bine făcut. S-au spus vorbe multe şi nobile, iar "arhitectura" întregii organizări punea accentul pe cetăţenie şi pe reglementarea, în sfîrşit, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi a politicilor pentru promovarea acestora la scară europeană. În clipele acelea, euro-entuziasmul părea legitim şi necesar.
Cînd s-a terminat elaborarea proiectului (şi evenimentul a fost consemnat cu aceeaşi pompă), dimensiunile fizice ale Tratatului ar fi trebuit să dea deja de gîndit oamenilor de decizie: rezultatul nu a fost o sinteză a principiilor pe care urma să se întemeieze Europa Unită, ci un cărţoi enorm şi indigest, imposibil de citit şi de înţeles de către cetăţeni. Unii au amintit că, totuşi, Constituţia Statelor Unite, care a făcut posibilă o mare democraţie, încape pe doar cîteva pagini A4. Dar n-au făcut, cu această comparaţie, decît să dea apă la moară celor care văd Europa construită pe baza unei "replici" la SUA: Uniunea Europeană câest autre chose, complexitatea bătrînului continent impune un Tratat amplu şi riguros, în care să nu rămînă nimic semnificativ pe dinafară. Comisia Europeană de atunci a apreciat că Tratatul este rezultatul optim al unui compromis politic, e tot ce se putea face, e o dovadă că tehnica şi arta negocierii au ajuns la deplinul rafinament printre politicienii europeni şi tocmai asta e cheia succesului într-o Uniune cu atîtea ţări şi cu atîtea diferenţe. Euro-entuziasmul a fost înlocuit de euro-compromis.
Cum Tratatul în sine era de necitit pentru un cetăţean mediu, aparatul de comunicar
