Deşi nu mai am 14, şi nici măcar 16 ani, aş putea începe cu "Oau! Am mers, în sfîrşit, cu vagonul de dormit!". Pentru că, e adevărat, nu am mai călătorit cu acest misterios mijloc de transport de ani buni şi, de atunci, am rămas cu o senzaţie de mister şi palpitant. Cînd eram mică, am trecut, noaptea, cu tatăl meu (şi întreaga familie) pe la Porţile de Fier, spre Iugoslavia de atunci: ceea ce vedeam din patul meu pe geam mi-a rămas ca un summum al necunoscutului neînţeles şi plin de aşteptări senzaţionale. Acum, călătorind din nou, după ani buni, spre Timişoara, împreună cu colega mea Stela Giurgeanu, m-am aşteptat la aceeaşi senzaţie. N-a fost chiar la fel, căci senzaţia de mister a fost înlocuită cu una de aventură pură. Întîi, compartimentul propriu-zis arăta mai bine decît ne aşteptam: am exclamat ca nişte adolescente entuziaste (e drept, şi întîrziate) în faţa pachetului sigilat cu periuţă de dinţi, pastă, săpun şi şerveţele parfumate. Ne-am bucurat de sticlele, gratuite, cu apă minerală din dulap. Am exultat la vederea lungii liste cu băuturi afişate lîngă WC şi nu departe de cabina şefului de vagon: vodci, cafele, beri... Totul suna incredibil de ispititor, faţă de obişnuitele accelerate în care singurele lucruri pe care le puteai consuma erau sucurile luate, cu sufletul la gură, în gările gen Ploieşti, în care zăboveau mai mult... Într-un asemenea tren, evident, nu se fumează. Afişele cu fumatul interzis erau omniprezente şi cît se poate de explicite. Dar cum România este locul în care regulile sînt relative şi există modalităţi infinite de încălcare a lor, s-a dovedit că spaţiul dintre vagoane, un fel de no man’s land, nedefinitul spaţiu intermediar, poate deveni, la nevoie, şi fumoar. Preţul plătit pentru o atare libertate nu era unul uşor, şi anume compania şefului de vagon, controlor, sau steward, sau cum s-o numi el... Un domn, dacă pot spune aşa,