Traiesc intre legenda si adevar, departe de lumea dezlantuita. Traiesc, parca, intr-o alta dimensiune, unde timpul imbraca forme nebanuite. Traiesc pe taramul dintre cer si apa unde nici un rasarit nu seamana cu altul, unde fiecare amurg e altfel, dupa cum fiecare zi sau noapte, fiecare secunda scursa e altfel. O viata traita pe ape, undeva in inima Deltei, in labirintul de stuf marginit de maluri roase fara incetare de falcile hulpave ale Dunarii. Asa le-a fost scris, asa le-a fost lasat din mosi-stramosi. In lumea lor, ei, pescarii, sunt stapani. Sunt regii neincoronati ai apelor pe care ratacesc si pe care, uneori, au reusit chiar sa le imblanzeasca, pentru a supravietui.
Pentru ca imaginatia sa lase locul povestilor spuse de oamenii apelor pe care aveam sa ii intalnesc, la capatul pamantului, acolo unde bratul Chilia se contopeste cu marea ca intr-un ritual de imperechere, m-am urcat intr-o barca, alaturi de ghidul meu, Lucian Rogojinaru, unul dintre cei care inca au curajul sa isi lase destinul sa alunece in ritmul apelor. Cei peste 25 de kilometri care despart Sulina de locul pe care pescarii Deltei Dunarii il numesc “La Grind” i-am parcurs in vreo doua ore si ceva. Doua ore in care luntrea a alunecat egal, cand prin apa clipocitoare vanata - galbuie, cand prin apa tulbure sau limpede precum cristalul, pe canale intortocheate sau drepte, pierdute in zari intunecate. Alergarea leganata se mai domolea doar atunci cand lotca se opintea, zvacnind din toate incheieturile, ori in ochiuri puternice care, parca, ar fi vrut sa o sfarame si sa o traga in adancuri, ori pentru a incaleca mici insulite de stuf si pamant care au nimerit sub pantecele ei din lemn.
Cand soarele s-a ascuns in stufarisurile inalte, unde a ramas agatat de buza orizontului pana cand s-a stins, din intinderea nesfarsita de apa a rasarit un ponton.
Se pleaca de la ponton cu gandu
