Odată cu apariţia primelor oraşe, problema limitei lumii urbane a cristalizat raporturi antitetice între două lumi, între raţiuni diferite de a fi. Dacă viaţa şi cultura urbană, de la începuturile manifestării fenomenului proto-urban în Mesopotamia mileniului VII î.e.n., au devenit cu mici excepţii înlăuntrul zidurilor-limite separînd net mediul antropomorfizat de natură (limita "fizică" avînd separat sau în acelaşi timp o funcţie de graniţă fizică în sens de delimitare, o funcţie simbolică cu rol de afirmare a prestigiului, o funcţie religioasă dînd seama de sacru şi permiţînd ca arhitectura specifică spaţiului închis să fie locul ce face posibilă hierofania şi/sau o funcţie pragmatică de protecţie), pregnant începînd cu Revoluţia Industrială limita urbană şi-a depăşit condiţia de "dat" şi a devenit flexibilă, administrativă, virtuală. Ce rămîne încă e importanţa (recunoscută de fenomenologi ca Eliade sau Norberg-Schulz) fixării Centrului, ce coincide simbolic cu centrul lumii, astfel încît ceea ce e în interiorul limitei, în intra-muros, cît mai aproape de centru, este diferit în importanţă şi simbolistică faţă de extra-muros, ceea ce rămîne în afara limitei (de pildă zonele albe ale hărţilor medievale sau tărîmurile amazoanelor sau barbarilor pentru vechii greci): generic haosul. Cel mai înalt grad de complexitate îl are lumea urbană postbelică. Sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial marchează începutul reconstrucţiei urbane, iar Oraşul nu numai că nu îşi mai pune problema izolării de restul lumii, dar se extinde deschizîndu-se în matricea unui nou tip de conflict împărţind Europa - războiul rece - şi cristalizînd iarăşi raporturi antitetice între două lumi, între două raţiuni diferite de a fi: Occidentul capitalist şi Estul comunist. Dacă oraşul şi-a pierdut zidurile definitiv, deschizîndu-se spre macrocosm, în Berlin apare Zidul. Paradoxal, deschis spr