In numarul anterior atrageam atentia asupra unor ciudatenii ale momentului numit Apelul la unitatea si relansarea PNL.
Le reamintesc: a) absenta caracterului violent denuntator. Chiar si la o simpla privire, atat Apelul, cat si comentariile se strang intr-un moment pe care l-am putea defini ca fiind fara dinti. Sau cu dinti de lapte; b) absenta caracterului ultimativ. Desi poreclit de ziaristi ultimatum, Apelul nu e ultimativ. Lucrurile cerute nu sunt concrete, exacte, ci generale, vagi. Termenul de indeplinire e impins pana peste o luna si ceva; c) e iscalit doar de trei dintre cei deja binecunoscutii dizidenti. Cristian Boureanu si Raluca Turcanu n-au participat. Dezlegarea enigmei nu e posibila - scriam - decat asteptand evolutia evenimentelor.
La ce ne-am fi putut astepta? La solidarizarea cu cei trei a unor alte personalitati din PNL, pana acum mai putin stiute ca dusmani ai actualei conduceri.
Intr-un asemenea context, momentul de la Bucuresti ar avea valoarea unei rachete semnalizatoare. La ivirea ei pe bolta se declanseaza un inspaimantator foc de artilerie.
Pana la ora actuala nu s-a inregistrat nici o asemenea reactie. Dimpotriva, exceptie facand ceilalti doi dizidenti, nici o personalitate liberala nu s-a solidarizat cu autorii Apelului. Cat despre filiale, acestea l-au denuntat si nu l-au aprobat.
Excluzand semnificatia rachetei semnalizatoare, raman alte posibile teluri ascunse ale momentului de luni, 17 iulie 2006:
1. provocarea unei reactii dure, disproportionate a conducerii PNL. Ceva in genul interventiei israeliene din Liban. Criticata de multe puteri occidentale ca fiind disproportionata prin raportare la rapirea celor doi militari israelieni. O ipoteza ce si-ar gasi temeiul in cateva note ale momentului: caracterul vag, general si mai ales, de actiune fara dinti; insistenta pe asa-zisa dictatura din PNL.
S
