Vedeam multe filme inainte de 1989. Mergeam la cinematograf, mergeam la Cinemateca, ma uitam si la televizor. Asta era, asta vedeam. Ma distrau filmele romanesti istorice, nu aveam sentimentul ca ma indoctrineaza. Existau, oricum, pentru comparatie, cele de la Cinemateca. Rideam sanatos la si de filmele lui Sergiu Nicolaescu, de lanurile de porumb care apareau in Dacii, de comisarii lui cei integri si mari pistolari, „Nu trage dom’ Semaca, sint eu, Lascarica“ era un refren de baza, am vazut si seria Haiducilor, si BD-urile, si atitea alte timpenii haioase, unele chiar mi-au placut. in orice caz, actorii erau minunati si in multe idiotenii gaseai cite o scena antologica (mai tineti minte „bicicleta galbena“ din Operatiunea Monstrul?). Oricum, daca exista o scara a necuviintelor intelectuale si artistice, unele dintre prostiile de-atunci erau mult mai decente decit nepoatele lor de azi.
Cred ca inainte ma uitam mai mult la filmele de la televizor decit acum. Nu erau decit citeva pe saptamina si nu le ratam. Era, de fapt, un fel de ritual de familie, tata si cu mine ne asezam in fotolii, la masuta, mama pe canapea, mincam de seara si ne uitam la film. Pe unele le vedeam de mai multe ori, nu conta.
Mai ales unul anume ne placea, l-am tot fi vazut. in fiecare an, de ziua Coreei (de Nord, evident), dupa ce vorbea ambasadorul, se dadea la televizor un film. Era un regal. La asta, mama participa mai rar, dar tata si cu mine ne uitam cu delicii si religiozitate (si inca nu pe cit s-ar fi cuvenit). De fapt, e posibil sa fi fost acelasi film in fiecare an; oricum, si mai multe sa fi fost, in memoria mea s-au amestecat cumva si a ramas doar unul. E foarte posibil si ca amintirile mele sa tradeze mult adevarul, cel epic doar, al filmului, dar nu tocmai aici se vede puterea artei? Era cu niste copii dintr-un sat pierdut in munti, un catun in care socialismul,
