Cititorii de modă veche, cei pe care îi interesează "ce se întâmplă" într-o carte, vor fi dezamăgiţi să descopere că în Noi, doi-trei la zece mii nu se întâmplă mare lucru. Ce-i drept, în volumul lui Cornel Mihai Ungureanu există scene casnice, călătorii cu rucsacul prin ţară, poveşti de dragoste şi vizite la mătuşi, dar din aceste episoade înşirate într-o ordine aleatorie nu se încheagă nici o linie narativă clară. Volumul ar putea fi citit foarte bine de la coadă spre cap, sau început dintr-un punct oarecare, fără ca logica sau coerenţa lui să fie afectate.

În ciuda impresiei de fragmentare extremă pe care o creează, Noi, doi-trei la zece mii se bazează pe o reţetă care rămâne neschimbată pe parcursul celor unsprezece texte care compun volumul. Un personaj-narator plictisit şi blazat notează minuţios întâmplări mărunte din viaţa de zi cu zi, garnisindu-le din belşug cu paranteze lirico-filosofice şi cu citate din cărţi. Cornel Mihai Ungureanu pare fascinat de România profundă, a oraşului provincial cu blocuri comuniste şi cu fabrici transformate în fier vechi. Personajele, tineri intelectuali blazaţi, oscilează între nostalgia pentru acest peisaj anodin şi nevoia de a evada. Pentru moment, evadarea se rezumă la adoptarea entuziastă a culturii occidentale în toate formele ei: literatură, CD-uri, e-mail, conversaţii în limba engleză, filme americane etc.

Principalul merit al prozelor din Noi, doi-trei la zece mii este luciditatea, temperată de un lirism discret, cu care naratorul disecă banalitatea cotidiană. Deşi dorinţa declarată a lui Cornel Mihai Ungureanu este de a scrie Marele Roman, punctul său forte rămâne scena de mică anvergură - descrierea unei curţi bătrâneşti, relatarea unei conversaţii dintr-un compartiment de tren ş.a. Simţul epic îi lipseşte, iar nenumăratele paranteze şi comentarii au stilul cuminte, dar mediocru, al cuget