"E un război cumplit pe dinăuntru-mi/ Armate de-nţelesuri desfăşoară/ Soldaţi-cuvinte, care vin asupra-mi/ Şi-n sânge, ca otrava, se strecoară.// Tot calcarul din oase-mi se topeşte/ Rostogolindu-mi bolovani prin carne/ O viperă pe tâmplă dănţuieşte/ Pândind, în ochi, veninul să mi-l toarne.// Iar somnul este singura scăpare/ Narcotic amorţindu-mi răscolirea/ Oprind furtunile devastatoare/ Zidind la loc răbdarea şi iubirea." (Soldaţi-cuvinte).
Puţini, foarte puţini cititori ar putea să îl identifice pe autorul acestor versuri. Cei mai mulţi ar reuşi doar să facă presupuneri. Judecând după modul decis-avântat în care se asociază cuvintele şi după o grabă (riscantă) de a ajunge la esenţe, textul aparţine unui poet tânăr. Luând în considerare luciditatea generatoare de dramatism, anvergura imaginaţiei, expresivitatea energică, - s-ar mai putea adăuga că este vorba de un poet real, şi nu de unul inventat de susţinătorii săi, de unul care chiar face poezie, şi nu de unul care simulează că face poezie. Textul ar putea fi, deci, un poem inedit al Magdei Isanos. Sau al lui Nicolae Labiş. Sau al lui Mircea Dinescu.
Totuşi, stilul nu este al nici unuia dintre ei. Şi nici n-ar putea să fie, întrucât textul aparţine unei eleve din Petroşani, Loredana Cristea, de care n-a auzit până în prezent (aproape) nimeni.
Cazul Loredanei Cristea ilustrează imensa şi iresponsabila risipă de valori artistice care se face azi în România. Aşa cum sunt lăsate pădurile în voia celor care le taie haotic sau le incendiază, aşa cum rămân apele la discreţia celor care deversează în ele substanţe toxice sau pescuiesc cu dinamită, aşa sunt ignorate, abandonate ori prost administrate imensele resurse de talent ale ţării. Dacă instituţiile de cultură ar funcţiona, o tânără ca Loredana Cristea ar fi imediat remarcată şi pusă în valoare, în timp ce falşii poeţi care a
