"Haideti ca am de facut o capita de fan, ca vine umbra s-o usuca si nu mai e buna de nimic", ne spune un barbat intre doua varste, care a aparut brusc din spatele unei case nou-noute construite langa Schitul de la Paltinis.
Cu barba sa azurie - seamana leit cu un personaj din basmele scandinave - omul ne priveste cateva secunde si-apoi isi vede linistit de treaba, ca si cand noi nici nu eram acolo. Suntem jenati de prezenta noastra neanuntata. Ajunsesem la Schitul din Paltinis cu numai cateva minute in urma.
LINISTE DE MORMANT. Parca sarisem intr-o alta realitate, una de poveste, din basmele pe care ni le spuneau bunicii cand noi eram copii. Ajunsesem in alta lume, unde strazile exfoliate din Bucuresti nu sunt decat o amintire neplacuta, unde aglomeratia si poluarea din Capitala Romaniei au fost lasate in urma, incuiate in spatele unei usi si cheia aruncata cat colo. Aici, in mijlocul naturii, unde nici musca nu indrazneste sa zumzaie, unde pana si cainii parca au suflet de ardelean, intalnim doua dimensiuni. Una a vietii efemere transpusa in cele cateva personaje reale venite in vacanta si una a vietii vesnice, retrasa la schit, unde isi odihneste trupul marele nostru Constantin Noica. Sufletul lui este, fara modestie, pretutindeni. In capitele de fan aliniate frumos in spatele casei parohiale, in ochii duiosi ai lui Millo, catelul schitului, pe care l-am botezat acolo, pe loc, pentru ca semana leit cu patrupedul galagios din filmul "Masca"; in clopotnita de bronz, in sunetul rasunator al celor doua toace, in bisericuta napadita de cari, in firul de iarba, in radacinile seculare ale padurii de conifere si, mai incolo, in casa in care Noica si-a trait exilul si ultimele clipe de viata.
SCOALA DE FILOSOFIE. Casuta de lemn, cu patru odai stramte amenajate pe doua niveluri, care pastreaza inca izul anilor â80, este printre putinele constructii ce mer
