Recenta criza ocazionata de initiativa liberala de retragere a trupelor din Irak a relevat, dramatic, amploarea unui conflict constitutional latent. Lipsa de dialog dintre seful de stat si ministrul Apararii, pe de o parte, si decizia CSAT, pe de alta parte, au aparut ca tot atatea semne ale unei crize politice si legale marcand guvernarea actuala. Ignorarea atributiilor constitutionale ale sefului de stat, politizarea unei decizii în jurul careia se cerea realizat un consens au fost doua reactii decurgand din constientizarea unui blocaj institutional. Imposibilitatea presedintelui de a-l revoca pe seful de guvern, ca si inabilitatea acestuia din urma de a-si promova proiectele de politica externa sunt fenomene a caror radacina se cere cautata la nivelul legii fundamentale. Rivalitatea dintre cei doi exponenti ai puterii executive este vizibila si evocata, expres, ca factor de configurare al politicii interne. Actuala Constitutie nu pare capabila sa ofere solutia unei iesiri din aceasta lupta de uzura: politica externa este ultimul teren pe care se extinde o batalie mediatica si legala. Catre un parlamentarism rationalizat Pe acest fundal, revizuirea Constitutiei înceteaza sa mai apara ca un simplu lux inutil: ea da ocazia de a imagina o alternativa la arhitectura legii fundamentale de astazi. Expusa public, propunerea de principii formulata de Valeriu Stoica se distinge prin vocatia de a repune în discutie cateva dintre temele cheie de discutie ale ingineriei constitutionale. Punctul de plecare al initiativei este, previzibil, apelul la reformularea termenilor contractului pe care se fondeaza statul roman. Intentia de a înlocui reperele de natura etnica prin cele civice, în ordinea definirii natiunii, este salutara: dificultatea rezida în punerea în pagina a articolelor constitutionale susceptibile de a-i satisface pe toti cei implicati. Esecul revizuirii din 2003 (