limbii şi de teamă că pot fi depistaţi că muncesc la negru.Românii plecaţi la muncă în străinătate, practic, riscă, cu fiecare plecare de lângă cei dragi, să se îmbolnăvească de limbii şi de teamă că pot fi depistaţi că muncesc la negru.

Românii plecaţi la muncă în străinătate, practic, riscă, cu fiecare plecare de lângă cei dragi, să se îmbolnăvească de forme grave de depresie. În fiecare vară şi iarnă, perioade în care aceştia îşi iau concediu pentru a reveni în ţară, sunt raportate cazuri de îmbolnăvire la spitalele de psihiatrie din judeţ, însă pentru că bolile sunt delicate foarte mulţi se feresc să vorbească deschis despre situaţia în care se află. Zeci de femei şi bărbaţi întorşi de la muncă din Italia, Spania sau Marea Britanie ajung, după ani buni de pribegie şi muncă prin străinătate, pe patul de spital, cu forme grave de depresie. Din păcate, puţini sunt aceia care conştientizează că suferă de această boală şi se adresează medicilor doar când este mult prea târziu, fie când familiile acestora se hotărăsc să cheme în ajutor un medic de specialitate. Cu toate acestea, în lipsa unor soluţii de ordin financiar, fie pentru că în România nu întrevăd niciun viitor mai bun, oamenii îşi părăsesc ţara, cu gândul că banii mai numeroşi din portofele le vor rezolva problemele. În realitate, există o componentă extrem de importantă, de natură psihică, pe care foarte puţini dintre cei care pleacă o iau în calcul. Orice ruptură de familie, de colectivitate produce suferinţă, iar dacă aceasta este de lungă durată persoana se poate îmbolnăvi de depresie. Aşadar în toată această poveste incitantă cu locurile de muncă din străinătate, la care foarte mulţi români au reacţionat, cu precădere, în ultimii ani, există şi un tribut. De multe ori, situaţia în care ajung atât cei plecaţi la muncă, cât şi familiile acestora rămase să-i plângă acasă este mai mult decât dramatic