Ieri, Republica Turcă a Ciprului a sărbătorit cu fastul obişnuit cea de-a 32-a aniversare a Păcii, care este totodată şi Ziua Libertăţii. În 1974, trupele turceşti au debarcat în partea de nord a insulei pentru a proteja populaţia turcă a insulei şi urmarea a fost diviziunea şi continuarea, până astăzi, a existenţei a două entităţi aproape fără nici o legătură una cu alta, în afara discuţiilor diplomatice fără cap şi coadă. Prin faţa tribunei oficiale, în care au luat loc preşedintele Talat, membrii guvernului şi oaspeţii, au defilat trupele cipriote, dotate cu armanent modern, între care mult temutele rachete care fac ravagii nu departe, peste mare, în Liban. În zare, pe platoul munţilor, se desenează un uriaş steag menit să amintească celor din partea de sud, care-l au şi ei sub ochi, din capitala comună Nikosia - Lefcoşa, o realitate de care trebuie să ţină cont. Evident că dincolo de „zona verde” (numită aşa de la culoarea creionului cu care a fost trasată demarcaţia dintre cele două comunităţi, în 1974) această zi poartă cu totul alt nume - invazie militară - şi are cu totul altă semnificaţie - statut de ocupaţie.

Deşi istoria nu lucrează cu ipoteze, să ne imaginăm totuşi cum ar fi stat lucrurile dacă, în urmă cu 32 de ani, tentativa de lovitură de stat ce viza anexarea Ciprului de către coloneii greci ar fi reuşit şi organizaţia considerată teroristă de însuşi preşedintele grec de atunci, arhiepiscopul Makarios, EUKA B ar fi pus mâna pe putere. Atunci însă turcii au fost mai prompţi şi mai eficienţi, iar rezultatul acţiunii lor a fost prima purificare etnică de facto, a două naţiuni cu exces de naţionalism care nu mai puteau trăi împreună. A fost bine, a fost rău? Lecţia fostei Iugoslavii deschide astăzi o cu totul altă perspectivă asupra problemei şi cert este că de 32 de ani aici nu s-au mai înregistrat evenimente cu conotaţie etnică. Preţul plătit de c