Există, în literatura română a anilor '80 - '90 câteva volume colective care au intrat într-un fel de folclor al cunoscătorilor, greu accesibile fiind, dar foarte uşor citabile. Mă gândesc fugitiv la Aer cu diamante, Cinci, Desant 83, Ficţiuni, Pauză de respiraţie, Tablou de familie, Ferestre 98 ş.a.m.d. Devenite o formă aproape subversivă de debut, aceste cărţi au impus rapid nume de tineri scriitori, care de obicei n-au întârziat în a confirma. Puţin diferit s-au întâmplat lucrurile în cazul Ficţiunilor (1992), grupul - Ion Manolescu, Fevronia Novac, Alexandru Pleşcan, Vlad Pavlovici, Andrei Zlătescu şi Ara Şeptilici - dispersându-se, din păcate, foarte devreme. O bună parte din aceşti autori au abandonat, practic, literatura. Sau poate doar au amânat-o...

Ne-o dovedeşte Ara Şeptilici, care publică, abia acum, o carte inexplicabilă, ameţitoare şi fermecătoare, conştientă de sine şi indiferentă faţă de real: Dublul, un roman (Editura Paralela 45). Putem mai uşor povesti ce se petrece cu o asemenea proză decât ce se petrece în ea. Discursul trăieşte o poveste a sa, nu neapărat explicită, dar cu adevărat frumoasă stilistic. Sare în ochi scriitura estetă şi fragmentară,autoironică şi amăgitoare. Pe de altă parte, este destul de complicat să urmăreşti cum doi tineri - Adela şi Radu - reconstruiesc dialogat şi halucinant copilăria bunicii Adelei; e deja şi mai dificil să afli, în al doilea capitol, că Radu a trăit o aventură peste timp cu respectiva bunică - Cristina. Dar când te izbeşti de faptul că Radu nu e tocmai Radu, că viaţa lui se mixează cu a unui frate de lapte al său cu care poartă lungi discuţii naratologice, că un personaj incert şi oniric ca Rotas îi ameninţă idila sau că romanul e dedicat de autoare propriei bunici - Cristina, nu cred că îţi mai rămân multe puncte fixe de care să te poţi agăţa. Desigur, se poate invoca descendenţa din prozele